Categorie: Uncategorized

Talcuirea poemului “Luceafarul” necesita o adecvare din sfera alegoriei romantice in sfera realitatii teologice .

Astfel, personajele alegorice vor fi transformate in Dumnezeu (Demiurgul), Constiinta (Luceafarul – Hyperion), suflet omenesc (Catalina) si spectrul patimilor trupesti, omenesti (Catalin),  conform conceptului dezvoltat in lucrarea Parintelui Marcu .

Debutul operei, primele doua strofe, ilustreaza un suflet distins, botezat, unic si predispus la sfintenie “din rude mari, imparatesti” “ si era una la parinti” .

“Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

2. Și era una la părinți
   Și mândră-n toate cele,
   Cum e Fecioara între sfinți
   Și luna între stele.”

Apoi este descrisa relatia dintre sufletul constient de propria existenta si constiinta sa care este tocmai glasul Bunului Dumnezeu din om .

“3. Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.”

Aceasta relatie se bazeaza pe o forma stransa si clar definita de dragoste care vizeaza extragerea sufletului din valul rutinei si aneantizarii si este prezentata in conditiile propice dezvoltarii ei din linistea noptii fara derutele specifice vietii diurne.

Strofele12 si 13 ilustreaza chemarea adresata de catre suflet constiintei iar in strofa 17 “un tanar voievod” gasim forma maiestuoasa in care constiinta se prezinta sufletului .

“12. Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

13. Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”
……………………………………

17. Părea un tânăr voevod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgise-ncheie nod
    Pe umerele goale.

Strofa 18 ne deschide subiectul central al operei si anume distinctia ireductibila dintre viata trupeasca absenta din “mortul frumos” si viata vesnica cu care a fost inzestrat acesta “cu ochii vii ce scanteie-n afara ” care s-a “coborat cu-al sau senin” adica s-a impodobit in puritatea si evidenta frumusetii sale desavarsite .

“18. Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.”

Constiinta este prima care datorita puterii sale necreate lanseaza sufletului chemarea la indumnezeire, la viata vesnica, prin strofa 21 si sustinuta practic de promisiunea din strofa 22.

“21. O, vin’! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

22. Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”

Refuzul relativ rapid al sufletului din strofele 23 si 24 se datoreaza fricii de a nu pierde certitudinea relativa a vietii trupesti, insa asta nu impiedica sufletul sa ceara in continuare obladuirea si lumina pe care numai constiinta i-o poate aduce .

“23. – „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

24. Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.” ”

Primul refuz nu a ramas fara urmari, astfel ca in strofa 33 “Din sfera mea venii cu greu” adica noua cerere nu este facuta cu aceeasi determinare, insa reitereaza cererea ca sufletul sa se alature vietii vesnice netrupesti supralicitand calitativ promisiunea din strofa 22 in strofa 35 “Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele.”.

33. – „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

1. 34. O, vin’, odorul meu nespus,
       Și lumea ta o lasă;
       Eu sunt luceafărul de sus,
       Iar tu să-mi fii mireasă.35. O, vin’, în părul tău bălai
       S-anin cununi de stele,
       Pe-a mele ceruri să răsai
       Mai mândră decât ele.”

Insistenta chemarii din strofa 34 este aceeasi cu cea a Mantuitorului care sta permanent la usa sufletului nostru si bate pentru a-I dechide, chemandu-ne la sfintenie .

Al doilea refuz din strofa 36 este mai dureros decat cel din strofele 23 si 24, intrucat transforma comparatia cu un inger intr-una cu un demon, sufletul pecetluindu-si practic optiunea spre o stare cazuta.

“36. – „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată! “ “

In strofa 38, constiinta angajeaza decisiv lupta dintre cele doua tipuri de vieti si anume cea vesnica in sfintenie si cea efemera in trup, iar raspunsul foarte indraznet al sufletului din strofa 40 este fara echivoc si determina demersul retoric al constiintei de a cere Bunului Dumnezeu parasirea caracterului sau necreat si intrarea sa intr-o existenta creata, sufleteasca – strofele 41 – 43 si 65-74.

“38. – „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?” “
…………………………………………………………

“40. Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”

41. – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să știi asemenea
    Cât te iubesc de tare;42. Da, mă voi naște din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sunt legat,
    Ci voi să mă dezlege.”

    43. Și se tot duce… S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile. “
    ………………………………….

“65. Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

66. Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

67. Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

68. Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

69. Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

70. Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

71. – „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

72. O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

73. Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

74. Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.” “

In paralel cu demersul constiintei pe langa Bunul Dummnezeu, angajarea sufletului distins si susceptibil de sfintenie, intruchipat de Catalina, intr-o relatie trupesc-amoroasa cu un suflet maculat de patimi ca viclenia si tupeul, intruchipat de Catalin, (strofele 44-57 si 63-64) este totusi adumbrita trecator de recursul la binefacerile constiintei din strofele 58-62 pe care sufletul este constient ca le va pierde .

“44. În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

45. Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,

46. Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.

…………………………………………………………..

58. Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniștea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătății mării;59. Și tainic genele le plec,
    Căci mi le împle plânsul
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    60. Lucește c-un amor nespus
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalță tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    61. Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte…
    În veci îl voi iubi și-n veci
    Va rămânea departe…

    62. De-aceea zilele îmi sunt
    Pustii ca niște stepe,
    Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
    Ce nu-l mai pot pricepe.” “

Refuzul asteptat al bunului Dumnezeu din strofele 75-85 dictat de irationalitatea cererii constiintei restabileste ordinea fireasca (strofa 86) pe care aceasta ar fi parasit-o facand loc “chaosului” (strofa 74).

“76. Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

77. Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

78. Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

79. Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

80. Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

81. Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?

82. Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

83. Vrei poate-n faptă să arăți
    Dreptate și tărie?
    Ți-aș da pământul în bucăți
    Să-l faci împărăție.84. Îți dau catarg lângă catarg,
    Oștiri spre a străbate
    Pământu-n lung și marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate…

    85. Și pentru cine vrei să mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Și vezi ce te așteaptă.” “

    86. În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Și, ca și-n ziua cea de ieri,
    Lumina și-o revarsă.

Optiunea definitiva a sufletului catre patimile trupesti din strofele 87-91 este garnisita si cu o noua cerere sfidatoare si plina de tupeu a sufletului imbatat de amor (strofele 94-95) .  De observat ca tupeul a fost dobandit prin comuniunea si unitatea in cuget cu sufletul maculat intruchipat de Catalin .

“87. Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.

88. Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri

89. – „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

90. Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

91. Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă.” “
…………………………………….

94. Ea, îmbătată de amor,
    Ridică ochii. Vede
    Luceafărul. Și-ncetișor
    Dorințele-i încrede
95. – „Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n codru și în gând,
    Norocu-mi luminează!”

Ultimele trei strofe, 96-98 marcheaza despartirea definitiva a Constiintei care refuza sa mai sustina cele doua suflete circumscrise tarcului de patimi in care se complac, reafirmandu-si caracterul sau nemuritor, raceala si inghetul sau fata de aceste devoratoare inclinatii omenesti .

“96. El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

97. Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

98. Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”  “

Sintetic, poemul ne arata ca trebuie sa ocolim comuniunea si unirea in cuget cu oamenii trupesti, lipsiti de rodnicie si  cazuti sufleteste pentru a nu ne inabusi treptat constiinta, acest Glas al Bunului   Dumnezeu   dinlauntrul   sufletelor   noastre,   precum   si

sansele de mantuire.

Amin .

Rod al plinirii poruncilor evanghelice în viața comunităților creștine post-apostolice, al proclamării Adevărului de Credință în Duhul soboarelor ecumenice, precum și al cântarii slavei dumnezeiești,  universul patristic îl desparte pe omul râvnitor de spectrul înșelăciunii, împodobindu-l cu frumusețea cea dintâi spre veșnica sa desăvârșire.

Vigoarea mărturisirii pe care Sfinții Părinți au arătat-o încă din primele secole creștine a constituit temelia articulării canonice, dogmatice sau imnografice a următoarelor veacuri.

Astfel că întregul univers patristic produce puternice reverberații în actualitate, ca expresie plenară a universalismului hristocentric ce constituie reperul fundamental în raportarea omului la satanismul globalist actual.

Geneza satanismului globalist actual o putem identifica asemeni căderii îngerilor cu momentul anatemizării din 1.054 care a certificat căderea definitivă a creștinismului occidental.

Ca o sinteză a ereziilor practicate în ultima mie de ani de la anatemizarea din 1.054, satanismul globalist ne înfățișează chipul tenebros al înșelăciunii ca efect al practicării unui larg spectru de erezii în sânul occidentului căzut și transmis în bună masură și orientului ortodox.

Una dintre primele erezii transmise orientului ortodox este catalogarea anatemizării din 1.054 drept “schismă”, ceea ce ar menține structura satanistă a Vaticanului în categoria înșelătoare a unor eventuale Biserici “istorice”, fiindcă în urma unei schisme pot ramâne în picioare ambele Biserici, în funcție de subiectul schismei, însă în urma anatemizării dogmatice a rămas numai Una, cea Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Deci trebuie eliminată și stigmatizată expresia decadenta “schisma din 1.054” și înlocuită cu expresia firească de „anatemizarea din 1.054”.

În privința imbecilismului demonologiei primatului papal care a generat și diseminat fantasma pulverizării esenței divine în fața dorinței bolnave a Vaticanului de a sui un om pe soclul dumnezeirii, această erezie a primatului omenesc a produs, prin specularea chenozei Fiului lui Dumnezeu, o serie de alte erezii cum ar fi demonologia “spațiului intratreimic” – de altfel cel de nepătruns cu mintea – sau a “iubirii intratreimice” dintre persoanele treimice care sunt de altfel sursa iubirii, neavand necesitatea de a se iubi sau de a iubi, fiindca nu sunt coruptibile pentru a avea nevoie de a fi restaurate sau eventual mântuite prin exercițiul iubirii!

De altfel, demonologia primatului papal este și sursa ereziei renascentiste și a celor derivate care i-au succedat, deismul, pozitivismul, iluminismul, socialismul, comunismul culminând cu satanismul globalist vădit antihristic.

Cea mai raspandita erezie este erezia demonologiei ecumeniste care maculeaza si amputeaza Ortodoxia considerand-o nedeplina, in sensul ca Ortodoxiei i-ar fi straine caile prin care ereticul sau paganul s-ar putea mantui in afara ei.

Aici identificam doua inselatorii prin care se spune ca ereticul sau paganul s-ar putea mantui si anume, prin asa zisul botez dobandit prin jertfirea sangelui eretizat lui Hristos sau prin legea constiintei schilodite si inabusite de erezii si duhuri eretice .

Dincolo de caracterul aberant al acestor doua metode mizerabile de maculare a actului hristologic al Judecatii individuale, erezia ecumenista are rolul insidios si devorant de a arunca in iadul puturoseniei, al nelucrarii si al nerodirii pe ortodoxul somnolent care va considera ca sade bine, avand mantuirea asigurata prin Sfintele Taine ale Bisericii fata ereticul sau paganul lipsit de lucrarea curatitoare a acestora .

O alta erezie de actualitate derivata din cea ecumenista si care devoreaza la radul ei sufletele ortodocsilor imputurositi este cea a nevolniciei identificata si condamnata de Sfantul Simeon Noul Teolog care proclama incapacitatea ortodocsilor de a se putea asemana Sfinților Părinți .

Printre alte erezii de actualitate mentionam pe cea clericalist episopocentrista, personalista, a juramantului si a validarii botezului eretic prin care este tinut captiv in siajul desfranarii ortodoxul, victima a unei asa zise cununiii mixte care este o alta inselatorie intrucat Sfanta Taina a Cununiei nu lucreaza asupra insotitorului eretic ci este batjocorita aceasta Sfanta Taina in mod institutionalizat .

Noianul ereziilor actuale practicate la nivel eclezial impune adoptarea pozitiei duhovnicesti a Sfintilor Parinti de nepomenire a ierarhilor eretici in cuget, intrucat prin faptele lor savarsite “cu capul descoperit”, adica in mod public, se maculeaza si devoreaza sufletele credinciosilor aflati intr-o mai mult sau mai putin constienta stare de partasie la ereziile ierarhilor .

Adica starea de nepomenire este starea duhovniceasca a momentului istoric contemporan prin excelenta si constituie un imperativ al epocii degadante in care traim, o lucrare de distantare si decuplare de integrismul demonic globalist care se realizeaza la nivel eclezial prin actele de tradare asumate de ierarhii actuali .

Hristos in mijlocul nostru !

Erezia constă în abandonarea poruncilor hristologice de către omul drept credincios și plăsmuirea de legi proprii a căror respectare povârnește și întinează cugetul ortodox prin transferul controlului vieții din mâinile minții și ale conștiinței în mâinile patimilor, oamenilor căzuți sau puterilor demonice.

Sub imperiul propriilor legi străine de harul dumnezeiesc, omul își rânduiește un mod de viață eretic în care își pune nădejdea în lucrarea puterilor căzute, proclamându-și cu încăpațânare neputința rușinoasă de a-și mai dori să se ridice la frumusețea cea dintâi dupa chipul cel dumnezeiesc de a cărui căutare se desparte în mod definitiv și asumat.

Refugiul în însingurarea de Dumnezeu îi canalizează implacabil omului puterile sufletești și trupești spre zidirea de idoli văzuți sau nevăzuți, idolii nevăzuți constituindu-se în concepții și moduri de gândire lipsite de rodnicie, de sens mântuitor, fiind devoratoare a puterilor sufletești, precum și a trupului însuși.

Astfel, prin concepțiile eretice asumate, omul se înstrăinează treptat de Dumnezeu și devine subtil și pe nesimțite un partizan înverșunat al patimilor, al confraților căzuti și al puterilor demonice.

Ieșirea din această captură demonică pe care ereziile o generează se poate înfăptui doar printr-o viață în Hristos subsumată universului patristic ca garanție a distingerii multiplelor forme de înșelare în care omul eretic în cuget a căzut.

Hristos în cugetele noastre!

Ca produs al mișcării inimii împresurate de lucrarea virtuților și a patimilor, cugetul străbate văzduhul acesteia și capătă o tendință de orientare, cercetat fiind de puterea rațională a minții.

Din conlucrarea minții cu glasul lui Dumnezeu din om, cum este numită conștiința, cugetul dobândește un înțeles, determinând o mișcare rostuită a sufletului. Pentru ca acest înțeles să capete consistență duhovnicească este nevoie ca omul să-și conștientizeze și accepte statutul de creatură, fără de care nu poate relaționa benefic împreună cu Creatorul său. Această relație izvorâtă din nevoia omului de a primi ajutor spre binele său este inițiată în demersul rugăciunii care încorporează dorința satisfacerii nevoilor elementare conștientizate.

Astfel, cugetul ajunge să capete o orientare bine-înțeleasă la nivelul minții, care îl menține pe om într-o relație de legitate minimală cu Creatorul său, restrânsă tocmai de lucrarea patimilor dinlăuntrul inimii asupra cugetului său.

Îmbogățirea acestei relații, maximizarea ei, se obține prin participarea omului în mijlocul creației degustând prin cuget Cerul în prezența sfinților îngeri și evitând alipirea acestuia crustei demonice osânditoare înstapânită în văzduhul lumii după cum l-ar îndrepta vrăjmașii aliați patimilor sale. La aceasta degustare a Cerului au ajuns doar Drepții Vechiului Testament, însă Împărăția lui le-a rămas ca deziderat tocmai datorită neputinței de a-l statornici în sufletele lor. Dobândirea Împărăției Cerurilor s-a obținut exclusiv prin lucrarea recuperatorie în Hristos Domnul a frumuseții celei dintâi a omului după chipul cel dumnezeiesc în care cugetul omului nu numai că s-a înzestrat harismatic, dar a putut lepăda amprenta patimilor și a puterilor demonice de asupra sa.

Ca optiune indispensabila recuperarii, rugaciunea are rolul de a inmuia si topi patimile care insotesc omul de la zamislire cu puterea Cuvantului lui Dumnezeu.
Ea curata vazduhul inimii, aceasta “despărţitura a sufletului şi duhului”, de lucrarea patimilor si despresureaza sufletul de prezenta lor, infatisandu-l ca un vas curat, inharismat de bogatia lucrarii virtutilor, vrednic de a izvori cugete curate, intarite si imbogatite in focul haric care vor strabate vazduhul lumii demanteland si topind marturisitor substanta crustei demonice instapanite asupra ei, urmand a zamisli si prefigura vietii omenesti un Cer nou si un Pamant nou !

“12. Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii …”

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

Cugetul astfel înharismat, izvorât dinlăuntrul unui suflet drept credincios, ortodox, se dorește a fi împărtășit oamenilor chemați la rânduiala unei orânduieli hristocentrice ca garanție a depărtării răului, adică a neorânduielii din lume.

Hristos în mijlocul nostru !