Sfintenia lui Valeriu Gafencu fata de eresul legionar sincretisto-ecumenist

Darul inainte vederii cu care l-au inzestrat cei 11 ani de nevointe duhovnicesti din timpul opresiunii regimurilor antonescian si comunist (1941 – 1952) a fost marturisit de catre fratii sai de suferinta Nicolae Itul si Octavian Anastasescu pe care Valeriu Gafencu i-a insotit permanent in rugaciunile lui .
In ziua Intampinarii Domnului a anului 1952 le-a spus ca va adormi in Domnul peste 16 zile, la 18 februarie, rugandu-i sa-i indeplineasca randuiala ceruta . Lui Octavian Anastasescu i-a vestit neasteptata eliberare precum si modul minunat in care urma sa fie aparat harismatic de cantarea rugaciunii inimii invaluita taboric in timpul anchetei securitatii dupa cuvantul evanghelic :
“11. Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice,
12. Că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi.”

Bunul sau prieten de suferinta, Ioan Ianolide, va fi alaturi de Mihai Lungeanu cel care va confirma desprinderea absoluta a lui Valeriu Gafencu de eresul legionar :
“Codreanu s-a abatut de la adevaratul crestinism, subordonandu-l ideii nationaliste si politice .”
“Valeriu Gafencu a precizat ca, in primul rand este nevoie de o lamurire in acest scop a tuturor legionarilor care sa vada ca, sub forma in care au activat pana atunci au gresit si sa inteleaga ca, in viitor, singura cale de urmat este calea aprofundarii virtutilor crestine …”
“De ce nu vor sa inteleaga baietii ca singurul material care zideste sufletele este Sfanta Scriptura si Sfintele Traditii si nu materialul existent pana atunci ?”
**********************************************************
Pe de alta parte, principalele caderi ale doctrinei legionare au fost alipirea acesteia de eresul ecumenisto-sincretist de extractie occidentala prin inchinarea la diferite spirite cazute cum ar fi W. James, “L’experience religieuse” de unde a preluat ideologizarea gandului rece si incolor care capatand viata ar urma sa capteze intregul spirit in jurul lui, un fel de demonologie prin care s-ar valoriza nihilismul .

“In noi exista sentimente de moarte, idei moarte, credinte moarte, pe cand altele sunt pline de caldura si viata. Cand un gand pana atunci rece si incolor, capata viata, vibreaza si straluceste in noi, intreg continutul spiritului nostru trebuie sa se adaptaeze si sa se organizeze imprejurul lui.”

Istoria Miscarii Legionare scrisa de un legionar :  preot Stefan Palaghita pag. 84 alin. 5 .

Sau cum ar fi Paulhan “L’Activite’ mental” de la care au preluat motricea psihologica a capturarii sufletului spre fanatism printr-un dopaj sistematic cu ideea crearii noului eu al noului om : “Violenta unei emotii poate sa inlesneasca organizarea unui sistem si sa deformeze organizarea generala a spiritului.”  Chiar legionarii au observat ca unii dintre ei au avut caderi psihice grele si adesea iremediabile.

Istoria Miscarii Legionare scrisa de un legionar :  preot Stefan Palaghita pag. 84 alin. 6 .

Este adusa in context si asa zisa “sfanta Tereza” cu o mostra de demonism al slavei desarte care a devorat occidentul in ultima mie de ani scursa de la anatemizarea lui din 1.054 :  “Aici nu mai este chestiune de simtit nimic deosebit, ci numai de a te bucura fara sa cunosti de ce te bucuri. Iti dai seama ca te bucuri de un bine in care se cuprind toate bunurile, dar nu intelegi care este acel bine; toate facultatile si toate simturile sunt asa de preocupate de aceasta bucurie, incat nu ramane niciunul liber pentru a privi la ceea ce se petrece in interior sau in exterior . “

Istoria Miscarii Legionare scrisa de un legionar :  preot Stefan Palaghita pag. 85 alin. 7 .

Aici avem o mostra de amorsare a capturii demonice levitationate care se bazeaza tocmai pe exacerbarea patimii slavei desarte .

Aceasta maculare demonica a doctrinei legionare a fost salutata de catre alta cazatura eretica sincretisto-ecumenista, numitul Nae Ionescu, care considera “Carticica sefului de cuib a doua mare carte din lume de transformare a sufletului omenesc dupa “Exercitiile Spirituale” ale lui Ignatiu de Loyola” care a fost la randul lui un capturat demonic in spectrul levitational alaturi de alt demonizat notoriu, Francisc de Assisi.

Indarjirea demonica a Capitanului in eresul sincretisto-ecumenist a capatat si o expresie sfidatoare la adresa Ortodoxiei, spunand cu emfaza ca el se inchina si asa zisului sfant eretic catolicist Anton de Padova, considerand gruparea satanica de la Vatican drept “Biserica Catolica” .

Inclusiv convorbirea pe care a avut-o cu rabinul Safran ne-a aratat obsesia idolatra pe care Codreanu a avut-o fata de Sfantul Arhanghel Mihail cand incerca disperat sa afle cine stie ce noutati  de la rabin fata de modul cum vad evreii statura Sfantului Arhanghel Mihail care sa-i indreptateasca idolatria .

Iar ca un corolar al inselarii transpusa si in fapta, regasim moartea prosteasca a lui Mota si Marin intr-un razboi dintre ereticii catolicisti si jidanimea comunista care n-avea legatura cu marturisirea ortodoxa .

In concluzie, canonizarea lui Valeriu Gafencu are doi factori favorizanti, pe langa minunata sa ravna intru Hristos, si anume abandonarea totala a eresului legionar, precum si conditiile mai blande din inchisoarea Targu Ocna care au permis transpunerea  buchetului de marturisiri ale Sfinteniei sale .

Hristos in cugetele noastre !

 ERESUL   NEVOLNICIEI  CA  PRODUS AL  EREZIEI CLERICALISTE CARE ANULEAZA DIFERENTA MAJORA DINTRE “DUHOVNIC” (PREOT) SI “PARINTE DUHOVNICESC” (POATE FI SI UN MIREAN)

Toxicitatea ereziei clericaliste prin care preotul este hiperbolizat atribuindu-i-se exclusiv calitatea de “parinte duhovnicesc” si alte calitati pe care nu le are prin calitatea sa de “duhovnic”, adica de savarsitior al Sfintei Taine a Spovedaniei, are ca efect imediat subrezirea volitiva a credinciosilor si alunecarea lor catre eresul nevolniciei condamnat de catre Sfantul Simeon Noul Teolog, eres prin care credinciosii sunt descurajati sa mai marturiseasca si sa mai devina sfinti conform poruncii „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt”, refugiindu-i in categoria nevolnicilor, adica a celor care nu mai au vointa marturisitoare .

Subrezirea volitiva se datoreaza opresiunii directe asupra sufletului credinciosului prin duhul nihilist pe care-l induce eresul clericalist preotiei universale (specifica oricarui mirean), spre deosebire de eresul ecumenist care sustine indirect erezia nevolniciei prin stimularea puturoseniei in spectrul deresponsabilizarii  .

Aceasta hiperbolizare a functiei piramidale este si una dintre practicile aplicate metodic de satanismul vaticanisto-globalist prin care noroadele sunt reduse la stadiul de sobolani idolatri .

Erezia clericalista reprezinta un atac direct asupra Sfintei Taine a Mirungerii Harismatice din cadrul Botezului care are tocmai rolul de a intrarma pe cel botezat in marturisirea unui cuget curat, ortodox !

Iar a spune ca marturisirea unui cuget curat, ortodox este exclusiv un atribut clerical, reprezinta o hula impotriva Duhului Sfant care contesta, de exemplu, Sfintelor Mame (Antuza, Nona, Emilia) de Sfinti Parinti (Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare) calitatea lor de “parinte duhovnicesc” fata de copiii lor, respectivii viitori Sfinti Parinti .

In acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne spune despre parintii care-si nasc copiii in Hristos in calitatea lor de parinti duhovnicesti :
„15. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi PARINTI părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.”
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 4

Iar I.P.S. Athanasie de Limassol explica diferenta dintre “duhovnic’ si “parinte duhovnicesc” :
“Părintele duhovnicesc poate fi o persoană diferită de părintele care ne spovedește.
Părintele duhovnicesc este acela care ne renaște în Hristos.
Cel care ne-a născut în Hristos, cel care a pus în lucrare taina nașterii duhovnicești.
Cel care ne spovedește poate fi orice preot la care ne spovedim, oricând și oriunde ne-am afla.

De pildă, poate că părintele nostru duhovnicesc a murit, poate că se află în alt loc, poate că este un simplu monah sau chiar UN MIREAN HARISMATIC un mirean harismatic, care poate fi părintele nostru duhovnicesc care ne-a născut și renăscut în Hristos.
Dar cel la care ne spovedim este un preot hirotonit de Biserică, care ne iartă păcatele prin spovedanie și ne îndrumă în viața duhovnicească.”

 

Talcuirea Luceafarului Eminescian – Adaptare la Lucrarea Parintelui Marcu

Talcuirea poemului “Luceafarul” necesita o adecvare din sfera alegoriei romantice in sfera realitatii teologice .

Astfel, personajele alegorice vor fi transformate in Dumnezeu (Demiurgul), Constiinta (Luceafarul – Hyperion), suflet omenesc (Catalina) si spectrul patimilor trupesti, omenesti (Catalin),  conform conceptului dezvoltat in lucrarea Parintelui Marcu .

Debutul operei, primele doua strofe, ilustreaza un suflet distins, botezat, unic si predispus la sfintenie “din rude mari, imparatesti” “ si era una la parinti” .

“Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

  1. Și era una la părinți
    Și mândră-n toate cele,
    Cum e Fecioara între sfinți
    Și luna între stele.”

Apoi este descrisa relatia dintre sufletul constient de propria existenta si constiinta sa care este tocmai glasul Bunului Dumnezeu din om .

“3. Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.”

Aceasta relatie se bazeaza pe o forma stransa si clar definita de dragoste care vizeaza extragerea sufletului din valul rutinei si aneantizarii si este prezentata in conditiile propice dezvoltarii ei din linistea noptii fara derutele specifice vietii diurne.

Strofele12 si 13 ilustreaza chemarea adresata de catre suflet constiintei iar in strofa 17 “un tanar voievod” gasim forma maiestuoasa in care constiinta se prezinta sufletului .

“12. Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

13. Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”
……………………………………

  1. Părea un tânăr voevod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgise-ncheie nod
    Pe umerele goale.

Strofa 18 ne deschide subiectul central al operei si anume distinctia ireductibila dintre viata trupeasca absenta din “mortul frumos” si viata vesnica cu care a fost inzestrat acesta “cu ochii vii ce scanteie-n afara ” care s-a “coborat cu-al sau senin” adica s-a impodobit in puritatea si evidenta frumusetii sale desavarsite .

“18. Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.”

Constiinta este prima care datorita puterii sale necreate lanseaza sufletului chemarea la indumnezeire, la viata vesnica, prin strofa 21 si sustinuta practic de promisiunea din strofa 22.

“21. O, vin’! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

22. Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”

Refuzul relativ rapid al sufletului din strofele 23 si 24 se datoreaza fricii de a nu pierde certitudinea relativa a vietii trupesti, insa asta nu impiedica sufletul sa ceara in continuare obladuirea si lumina pe care numai constiinta i-o poate aduce .

“23. – „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

24. Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.” ”

Primul refuz nu a ramas fara urmari, astfel ca in strofa 33 “Din sfera mea venii cu greu” adica noua cerere nu este facuta cu aceeasi determinare, insa reitereaza cererea ca sufletul sa se alature vietii vesnice netrupesti supralicitand calitativ promisiunea din strofa 22 in strofa 35 “Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele.”.

33. – „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

    1. O, vin’, odorul meu nespus,
      Și lumea ta o lasă;
      Eu sunt luceafărul de sus,
      Iar tu să-mi fii mireasă.35. O, vin’, în părul tău bălai
      S-anin cununi de stele,
      Pe-a mele ceruri să răsai
      Mai mândră decât ele.”

Insistenta chemarii din strofa 34 este aceeasi cu cea a Mantuitorului care sta permanent la usa sufletului nostru si bate pentru a-I dechide, chemandu-ne la sfintenie .

Al doilea refuz din strofa 36 este mai dureros decat cel din strofele 23 si 24, intrucat transforma comparatia cu un inger intr-una cu un demon, sufletul pecetluindu-si practic optiunea spre o stare cazuta.

“36. – „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată! “ “

In strofa 38, constiinta angajeaza decisiv lupta dintre cele doua tipuri de vieti si anume cea vesnica in sfintenie si cea efemera in trup, iar raspunsul foarte indraznet al sufletului din strofa 40 este fara echivoc si determina demersul retoric al constiintei de a cere Bunului Dumnezeu parasirea caracterului sau necreat si intrarea sa intr-o existenta creata, sufleteasca – strofele 41 – 43 si 65-74.

“38. – „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?” “
…………………………………………………………

“40. Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”

  1. – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să știi asemenea
    Cât te iubesc de tare;42. Da, mă voi naște din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sunt legat,
    Ci voi să mă dezlege.”

    43. Și se tot duce… S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile. “
    ………………………………….

“65. Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

66. Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

67. Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

68. Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

69. Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

70. Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

71. – „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

72. O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

73. Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

74. Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.” “

In paralel cu demersul constiintei pe langa Bunul Dummnezeu, angajarea sufletului distins si susceptibil de sfintenie, intruchipat de Catalina, intr-o relatie trupesc-amoroasa cu un suflet maculat de patimi ca viclenia si tupeul, intruchipat de Catalin, (strofele 44-57 si 63-64) este totusi adumbrita trecator de recursul la binefacerile constiintei din strofele 58-62 pe care sufletul este constient ca le va pierde .

“44. În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

45. Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,

46. Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.

…………………………………………………………..

  1. Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniștea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătății mării;59. Și tainic genele le plec,
    Căci mi le împle plânsul
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    60. Lucește c-un amor nespus
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalță tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    61. Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte…
    În veci îl voi iubi și-n veci
    Va rămânea departe…

    62. De-aceea zilele îmi sunt
    Pustii ca niște stepe,
    Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
    Ce nu-l mai pot pricepe.” “

Refuzul asteptat al bunului Dumnezeu din strofele 75-85 dictat de irationalitatea cererii constiintei restabileste ordinea fireasca (strofa 86) pe care aceasta ar fi parasit-o facand loc “chaosului” (strofa 74).

“76. Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

77. Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

78. Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

79. Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

80. Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

81. Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?

82. Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

  1. Vrei poate-n faptă să arăți
    Dreptate și tărie?
    Ți-aș da pământul în bucăți
    Să-l faci împărăție.84. Îți dau catarg lângă catarg,
    Oștiri spre a străbate
    Pământu-n lung și marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate…

    85. Și pentru cine vrei să mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Și vezi ce te așteaptă.” “

    86. În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Și, ca și-n ziua cea de ieri,
    Lumina și-o revarsă.

Optiunea definitiva a sufletului catre patimile trupesti din strofele 87-91 este garnisita si cu o noua cerere sfidatoare si plina de tupeu a sufletului imbatat de amor (strofele 94-95) .  De observat ca tupeul a fost dobandit prin comuniunea si unitatea in cuget cu sufletul maculat intruchipat de Catalin .

“87. Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.

88. Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri

89. – „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

90. Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

91. Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă.” “
…………………………………….

  1. Ea, îmbătată de amor,
    Ridică ochii. Vede
    Luceafărul. Și-ncetișor
    Dorințele-i încrede
  2. – „Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n codru și în gând,
    Norocu-mi luminează!”

Ultimele trei strofe, 96-98 marcheaza despartirea definitiva a Constiintei care refuza sa mai sustina cele doua suflete circumscrise tarcului de patimi in care se complac, reafirmandu-si caracterul sau nemuritor, raceala si inghetul sau fata de aceste devoratoare inclinatii omenesti .

“96. El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

97. Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

98. Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”  “

Sintetic, poemul ne arata ca trebuie sa ocolim comuniunea si unirea in cuget cu oamenii trupesti, lipsiti de rodnicie si  cazuti sufleteste pentru a nu ne inabusi treptat constiinta, acest Glas al Bunului   Dumnezeu   dinlauntrul   sufletelor   noastre,   precum   si

sansele de mantuire.

Amin .