Mantuitorul a condamnat juramantul in integralitatea sa, cuprinzand intregul spectru existential, adica si in cele insemnate “juramantul pe cer” si in cele neinsemnate “ pe capul tau”, eliminand orice varianta de scapare a acestei erezii catre corpusul duhovnicesc al obstii crestine.
“34. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu,
35. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat,
36. Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru.
37. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.”
Aceasta porunca a fost data intrucat juramantul instituie o pecetluire absolutista asupra realitatii trecute sau viitoare prin ignorarea condamnabila a neputintelor, caracterului coruptibil al simturilor, vointei si capacitatii umane limitate de a cuprinde realitatea, hiperboizand trufas puterea omeneasca pentru a-l aduce pe om in sfera dependentei si capturii demonice prin neliniste, frica si deznadejde .
Jurământul absolutizează realitatea percepută de jurat circumscriind faptelor trecute sau viitoare o ipostază asimilată incomplet prin simțurile deturnate de patimile inimii înrăurite propriei voințe corupte față de Adevăr.
Acesta produce o îndârjire trufașă care dorește să impună practic propria perspectivă coruptă față de Adevărul Dumnezeiesc .
Prin aroganța pe care o induce si implică, acesta stârnește mai mult patimile din inima omului, limitând si falsificand voit sau nevoit contextualizarea hristologică a evenimentului în Adevăr .
Jurământul este incompatibil cu ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă acesta este absolutist prin caracterul sau, absolutizand vointa si cunostinta omeneasca.
Juratul se egocentrizează, indreptatindu-se pe sine și slăvindu-se desert, arogându-se ca centru cognitiv și unică perspectivă universal-absolută asupra evenimentelor în cauză.
Cel aflat pe soclul juratului cere inchinare de la ceilalti pentru juramantul pe care l-a depus sau rostit, in duhurile cazute ale indreptatirii de sine si al slavei desarte, sondand in sufletele celor din auditoriu patima ancestrala a inchinarii idolatre care subtiaza lucrarea harismatica dintre inimi.
Expresia “Asa sa-mi ajute Dumnezeu” cu care se incheie unele formule de juramant, s-a dorit a fi o forma recuperatorie fata de daunele sufletesti produse de actul nociv al juramantului, insa ea ramane doar o miscare a buzelor fata de inrauririle patimase pe care actul juramantului l-a indus inimilor celor implicati .
Practicarea juramantului in Vechiul Testament s-a datorat nevoii de asumare a vointei umane, de transare a disputelor pe baza stimularii si provocarii rabufnirii constiintelor prin invocarea vointei divine pe fondul confruntarii cu idolatria larg stapanitoare .
A avut rolul de a pune în conflict conștiințele înăbușite ale oamenilor Vechiului Testament cu negarea unor realități trecute sau viitoare, in timp ce anularea jurământului de catre Mantuitor a avut rolul superior de a despresura conștiințele de patima trufiei și a celor trei fiice ale ei, curiozitatea, îndreptățirea de sine și slava deșartă, precum și de patimile subsecvente, ancorând sufletele Adevărului evanghelic .
In realitate, faptele noastre intunecate se vadesc in lumina si puterea harului Duhului Sfant in sobor duhovnicesc, dupa cum ne arata Faptele Sfinţilor Apostoli in pilda sotilor Anania si Safira morti pentru fals in declaratii in fata Sfantului Apostol Petru, iar nu in intunericul juramantului!
Impodobirea harismatica a sufletelor de dupa Pogorarea Duhului Sfant a oglindit juramantul ca fiind o fortare ontologica, o aroganta, nu numai prin absolutizarea promisiunii ci si prin absolutizarea perceptiei umane coruptibile asupra realitatii .
Astfel, de la juramantul paganului hipocrate care este garnisit cu inchinari idolatre catre zeitati ca apollo, precum si cu formula finala de autoblestem, trecand prin juramantul masonic care suplimentar ii imputerniceste pe confrati sa puna in aplicare formele ucigase ale autoblestemului, trecand prin juramantul militar care incuviinteaza savarsirea jertfei de sange pentru popor sau patrie, iar nu in Hristos si pentru a noastra mantuire, ajungem la juramantul teologilor, surpator al marturisirii unui cuget curat ortodox .
Aceste patru forme de juramant au rolul de a conjuga demonic cugetele celor implicati si de a produce apoi forme de captura demonica ucigas-globalizatoare asa cum s-a vadit jurământul lui hipocrate ca sustinand teroarea ucigas-pandemista covidoida, asa cum s-a vadit jurământul masonic ca pedepsind sau ucigand pe cei care nu s-au supus ordinelor (cum au fost cazurile lui tudor vladimirescu, sandu-jean cuza, antonescu cel jurat fuhrerului rotschildian, gheorghiu dej, ceausescu, etc.)
”Jur, in numele Arhitectului Suprem al tuturor lumilor, sa nu divulg niciodata secretele, semnele, cuvintele, invataturile sau practicile francmasoneriei si sa pastrez tacere vesnica asupra lor.
Fagaduiesc si jur sa nu tradez niciodata nimic din acestea, nici prin scris, nici prin grai, nici prin gesturi, nici sa pun pe altcineva sa scrie, sa litografieze, sa graveze, sa tipareasca ceva, sa nu dau in vileag in vre-un fel ceea ce mi s-a descoperit pana in aceasta clipa sau ce mi se va descoperi in viitor. Daca nu ma voi tine de cuvant, ma oblig sa ma supun la urmatoarea pedeapsa:
– sa mi se arda buzele cu fier inrosit;
– sa mi se taie o mana;
– sa mi se smulga limba din gura;
– sa mi se reteze gatul;
– cadavrul meu sa fie spanzurat in loja in timpul primirii unui nou frate, iar dupa aceea sa fie ars iar cenusa aruncata in vant.” ,
asa cum s-a vadit jurământul militar in timpul terorii comuniste si a ordinelor militar-ucigașe in timpul evenimentelor din decembrie 1989, asa cum s-a vadit juramantul ucigas de suflete al teologilor ajunsi ierarhi sau clerici ca unelte ale satanismului globalist instituit de binomul masonic vaticano-iudaist .
Regasim in practica forme de cimentare a eresului juramantului generalizat in ultimii 200 de ani in care se jura institutional absolventii de teologie care chipurile “ar fi initiati in tainele cunoasterii”, conform liniilor de forta ale demonologiei masonice !
“studentul teolog, care, din momentul depunerii jurământului, nu mai este o persoană obişnuită, ci una care a fost iniţiată în tainele cunoaşterii lui Dumnezeu şi care îşi asumă responsabilitatea faţă de ceea ce a învăţat.”
https://doxologia.ro/semnificatia-juramantului-de-la-absolvirea-facultatii-de-teologie
O alta perfida insinuare a eresului juramantului este introducerea in slujba Tainei Cununiei a unui fals masonic indus pe filiera ruseasca prin Trebnicul (Molitfelnicul) rusesc „latinizat” al lui Petru Movilă din sec. XVII privitor la afirmatiile preotului în momentul scoaterii cununiilor :
„Iată, fiilor duhovnicești, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, ați săvârșit jurământul înaintea Sfântului Altar că veți păzi legătura dragostei și a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită și că nu vă veți abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor”. (…)
“Trebnicul (Molitfelnicul) rusesc a introdus în Slujba Cununiei, înainte de „Binecuvântarea mare”, câte 2 întrebări pentru fiecare mire: prima – dacă se însoţesc de bunăvoie, din dragoste şi cu hotărâre sinceră, iar a doua – dacă [în acel moment] nu au legământ cu altcineva. Răspunsul la aceste întrebări este văzut ca o făgăduinţă în faţa lui Dumnezeu şi o încercare de a-i responsabiliza pe miri pentru pasul pe care-l fac împreună. O astfel de încercare de responsabilizare o întâlnim şi în Molitfelnicul românesc, în momentul scoaterii cununilor, dar fără întrebări şi răspunsuri, ci doar prin sărutarea Evangheliei (văzută ca formă de jurământ) şi adresarea unui îndemn din partea preotului. Momentul şi forma acestui gest par destul de nepotrivite, chiar dacă şi întrebările din Trebnicul rusesc nu au o istorie tocmai clară. Ele ar fi putut ajunge aici din: a) ritul latin al Tainei Nunţii 59; b) ceremonia civilă a căsătoriei60; c) încercarea de a face o analogie cu întrebările şi voturile de la călugărie61.
…………………………………
59 Având în vedere că aceste întrebări au apărut abia în sec. XVII, în Trebnicul „latinizat” al lui Petru Movilă, putem consideră că aceste întrebări au fost luate din ritul latin, unde se pare că au apărut mult mai devreme şi se păstrează până astăzi.”
https://liturgicaortodoxa.ro/wp-content/uploads/2021/04/Studiu-istorico-liturgic-asupra-slujbei-Cununiei.pdf
Desi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula in lucrarea Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul IV, Editura Cuvântul vieții, București, 2010, pp. 126-130 explica faptul ca nu este vorba de un juramant, catre finalul expunerii sustine histrionic ideea malefica a juramantului pe care mirii si l-ar putea face înainte de logodnă și Cununie :
“Din cuprinsul rugăciunii citate se vede că se pomenește de un juramant făcut înaintea Sfântului Altar, dar dacă vom cerceta textul slujbei Cununiei vom observa că nu găsim vreo formă de jurământ în rânduiala ei. Singurul moment care ne-ar duce cu gândul la un jurământ nu ar fi decât acela care precede acest text de cuvântare-rugăciune. Dar și acesta este doar un act liturgic care marchează sfârșitul rânduielii Tainei Cununiei, prin ridicarea de pe capetele mirilor a cununiilor întrebuințate și depunerea lor pe Sfânta Evanghelie. Dacă actul depunerii cununiilor ar fi un jurământ, el ar trebui ca mai întâi să fie rostit de miri, or formulele sunt rostite de către preot. Ar trebui să existe expresia „jur” ca angajare expresă a celui care depune această formă de legământ cu Dumnezeu.
Singurul lucru care ne-ar duce cu gândul la un jurământ ar fi faptul că mirii pun mâinile pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, cum se procedează în cadrul jurământului. Dar aici acest gest are alt sens, și anume acela de a lua putere în îndeplinirea obiectivelor pe care preotul le cuprinde în aceste urări sau felicitări, atât din Sfânta Evanghelie, adică din cuvântul lui Dumnezeu, cât și din Sfânta Cruce, adică de a lua putere în a-și îndeplini îndatoririle legate de viața de familie și nicidecum de a fi un act de jurământ.
Cât privește această cuvântare pe care preotul o rostește către miri, după depunerea cununiilor, aceasta nu a făcut parte dintotdeauna din structura slujbei Tainei Cununiei, ci s-a introdus mult mai târziu, ca un fel de predică sau cuvântare ocazională prescurtată, prin care preotul dădea câteva sfaturi sau atrăgea atenția asupra importanței Tainei Cununiei asupra tinerilor.
Jurământul și-l pot face cei doi tineri înainte de logodnă și Cununie, de a întemeia o familie și de a rămâne nedespărțiți toată viața, Cununia binecuvântând și sfințind această legătură și unitate a lor. Rânduiala slujbei păstrează această cuvântare și pentru faptul că există mulți preoți care nu rostesc cuvânt de învățătură la cununie, dar ea nu este obligatoriu de citit.”
https://doxologia.ro/exista-o-formula-de-juramant-ritualul-ortodox-al-tainei-cununiei
Avem de-a face cu o inductie fortata prin preot a atotprezentei juramantului, intrucat mirii nu s-au jurat !
Pervertirea institutionala a cugetului ortodox in spectrul juramantului impus de binomul masonic vaticano-iudaist o regasim si in citatele biblice din “Calauza Ortodoxa” a parintelui cleopa care s-a pliat eclezial in duh eretic ecumenist la cererea ierarhilor eretici in cuget :
“Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru de nimic şi când cel ce jură este hotărât să spună adevărul. … El nu opreşte desăvârşit jurământul, ci numai jurământul cel nedrept şi cel făcut cu uşurinţă pentru lucruri de nimic, neînsemnate şi neadevărate.
Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte, fiind o faptă de slujire lui Dumnezeu – căci prin el se recunoaşte că Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotprezent –, de bună seamă că trebuie ţinut cu sfinţenie.”
23.“Şi eu chem pe Dumnezeu mărturie asupra sufletului meu, că din cruţare pentru voi n-am venit încă la Corint.”
Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 1
20. “Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint.”
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 1
“Căci martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său, că neîncetat fac pomenire despre voi,”
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 1
“Calauza Ortodoxa” a parintelui cleopa emite pretentia ca spusele Sfântului Apostol Pavel ar fi juraminte, ceea ce este fals, intrucat cuvantul “jur” nu este mentionat, fiind vorba despre o “chemare” a lui Dumnezeu si, respectiv, o “spunere” inaintea lui Dumnezeu sau invocarea lui Dumnezeu ca martor, ceea ce nu constituie juramant, fiindca chemarea unui martor nu este juramant ci juramantul se produce daca martorul se jura indreptatindu-se de sine spre slava desarta .
Iar citatele prezente sau derivate din Vechiul Testament cum sunt afirmatiile arhiereilor care L-au judecat pe Mantuitor sunt irelevate intrucat porunca Mantuiorului a venit in Noul Testament pentru ucenicii Sai.
Mai exista o pretentie aberanta potrivit careia depunerea voturilor monahale ar constitui o forma de juramant, ceea ce este complet fals, intrucat termenul folosit este de “fagaduinta”, iar nu de “juramant” .
Diversiunea echivalarii “fagaduintei” cu “juramantul” a condus la invocarea “juramantului” in slujbele de dezlegare sau de botez al ereticilor, fiind prezenta si in Vietile Sfintilor cum ar fi Viata Sfintei Maria Egipteanca, dialogul dintre Sfantul Zosima si Sfanta Maria Egipteanca ca ecou al practicii iudaiste vechi testamentare a juramantului .
La randul ei, limba romana a asimilat tenebra juramantului prin expersii de genul “zau ?” (adica te juri pe Dumnezeu?) sau “pe cuvant ?” si mai putin asumatele , “serios ?” sau “chiar asa ?”
Pe de alta parte, Pravila Bisericeasca tiparita in timpul voievodului Matei Basarab ne interzice categoric juramantul :
- „Omul lui Dumnezeu adica crestinul, nu trebuie sa se jure nici pe soare, nici pe luna, nici pe stele, nici pe cer sau pe pamant … caci Dascalul nostru ne-a poruncit ca sa nu juram, ci cuvantul nostru sa fie mai vrednic de credinta decat juramantul. Nici pe cer, ca este nelegiuire paganeasca, nici pe Ierusalim sau pe templul Domnului sau pe Altar, pe jertfa sau aurul templului, sau pe capul nostru, ca aceasta este fatarnicie iudaica, ci pe crestini El ii povatuieste ca, cuvantul lor sa fie da, da si nu, nu, iar ce este mai mult decat aceasta este de la cel rau. (Matei 5,22-27) Cu atat sunt mai vinovati cei ce se jura pe neadevar”. -Const. Ap. V, 12.
Dincolo de jurământ nu mai este nimic, fiindcă jurământul nu mai acceptă altceva ci solicită în schimb închinare nu numai la conținutul său căt și la el însuși. Fiindcă el excede conținutul prin caracterul sau absolutist, astfel că jurământul devine închinare idolatră și platformă pentru exercițiul demonic.
Juramantul constituie o aroganta din spectrul trufiei luciferice pe care Mantuitorul a blamat-o fara echivoc, fiind un accesoriu intim al trufiei care maculeaza decisiv nu numai evolutia relatiilor interumane prin aroganta imprastiata in vazduh ci si sansele de mantuire, pulverizandu-le .
Ca reactie la aceasta opresiune demonica, mai multi credinciosi ortodocsi au inlocuit juramantul dat in fata instantelor de judecata cu o declaratie solemna in pofida deranjului produs unei cutume judiciare pacatoase asumata de judecatori care in fata Adevarului evanghelic au fost nevoti sa cedeze si sa se adapteze Acestuia .
Juramantul trebuie eliminat din practica oficiala ca o mostra de trufie, de decadere si inlocuit cu “declaratia solemna” in care se poate spune ca „declar solemn ca voi face etc. …”, iar “sperjurul” cu “falsul in declaratie”, acestea constituind solutia duhovniceasca de iesire din negura acestei practici milenare malefice .
Din aceasta perspectiva, sperjurul sanctionat de canoanele bisericesti va fi deslusit ca fals in declaratii, ceea ce si este de fapt .
Acuratetea si vigoarea unei marturisiri solemne este data de dragostea de Hristos si de semeni, iar nu de practica demonico-punitiva indusa pe filiera vaticanului – mare necrofag al mortaciunilor vechiului testament impreuna cu iudaismul.
Aceasta lupta impotriva practicii demonice a juramantului subrezeste structura satanisto-idolatra beneficiara jurământului care a capturat volitiv mase largi de credinciosi nevolnici prin influenta malefica pe care occidentul cazut o exercita asupra arealului ortodox .
Prin juramant, omul care este patimas si coruptibil din fire, neaga propriile sale limite si neputinte omenesti, de aceea este o trufie, o aroganta, fiind resimtit de inima omului ca un pacat !
Pe aceasta stare de pacatosenie morbida se bazeaza foarte mult satanistii globalisti cand declanseaza razboaiele, pe juramantul militar sau juramantul fata de patrie cu care-i captureaza demonic pe militari si pe cei implicati care se inchina la acest demon trufas si parjolitor al omenirii !
Acestea fiind zise in lumina poruncilor evanghelice, este obligatorie eliminarea acestei practici milenare tenebroase a juramantului prin pocainta, trezvie, rugaciune si marturisire in scopul redobandirii unei staturi duhovnicesti viguroase inraurite de un cuget ortodox viu si lucrator al mantuirii noastre !
HRISTOS IN CUGETELE NOASTRE !