Categorie: Uncategorized

CATOLICISMUL – “RELIGIA… DE DÂNȘII INVENTATĂ” – MIHAI EMINESCU

Întrucât evenimentele descrise de Eminescu în poemul “Împărat și proletar” se petrec în timpul răscoalei pariziene din primăvara anului 1871, numită și “comuna din paris”, “Religia” la care se referă proletarul eminescian era catolicismul, erezie monstruoasă, împotriva căreia s-au ridicat și au acționat răsculații .

Deci afirmația “Religia – o frază de dânșii inventată” vizează demonologia catolicistă care teroriza arealul occidental de peste 800 de ani, în urma anatemizării vaticanului de către Ortodoxie la anul 1.054, a pierderii harului și succesiunii apostolice de către gruparea păgânească a vaticanului .

Ideea că Eminescu și-a asumat ateismul și anti-ortodoxia prin poemul “Împărat și proletar”, invocat de cristinel (c.t.p.), este o idioțenie adolescentină, întrucât mesajul proletarului de condamnare a catolicismului imperialist grosolan și idolatru (închinarea idolatră la țapul vaticanului (cezarul) cel infailibil susținută de eresul filioque, indulgențele țapului papal, etc.), este o chestiune de elementar bun simț duhovnicesc, accesibilă și proletarului îndurerat .

DIVERSIUNEA FILIOQUE ȘI ÎNCHINAREA LA ȚAP

Iar în ceea ce priveste cealaltă afirmație a proletarului, ca fiind chipurile după cristinel (c.t.p.) tot o dovadă a ateismului eminescian – „Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.” -, se observă că cristinel (c.t.p.) n-a inteles că proletarul se refera la “cei muriți” sufletește, incapabili să mai lupte împotriva patimilor și păcatelor, împotriva stării de nevolnicie în care ajunsese societatea franceză la peste 800 de ani de la pierderea harului de către occident :

„Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci și sceptici ai plebei proletare.”

Mai mult, proletarul răbufneşte cu o manifestare a conştiintei creştine înăbuşite, invocând Împărăția Cerurilor deasupra nivelului larvar ateist adolescentin al lui cristinel (c.t.p.) din tenebrele caruia acesta il acuza pe Eminescu :

“Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri ?“

sau           “Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri !“

În același duh eretic ecumenist de a asimila Ortodoxia satanismului catolicist, săndel (alex) ștefănescu îl „apără” în duh eretic ecumenist pe Eminescu în fața lui cristinel (c.t.p.), dând vina în mod amuzant pe proletar, care chipurile s-ar fi referit strict la moartea trupească, ori “cei muriți” invocați de proletar sunt cei muriți în patimi și păcate, într-un stil de viață eretic, degradant care o dată cu moartea trupească mor și sufletește ca ființe umane îndobitocite :

“După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, Ați mai purta osânda ca vita de la plug ?“

“Căci voi murind însânge, ei pot să fie mari.”

“Și-s supte din sudoarea prostitului popor.”.

https://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imparat.php

Cristian Tudor Popescu: „Discursul e al proletarului, nu al lui Eminescu”, mi s-a replicat de către mulţi în legătură cu cele două strofe despre religie din „Împărat şi proletar” pe care le-am citat în legătură cu ateismul lui Eminescu şi cu BOR. Chiar şi talentatul Alex. Ştefănescu, o speranţă a criticii literare româneşti, îmi face aceeaşi observaţie: „Dacă ar fi citit poemul în întregime, publicistul ar fi văzut că versurile fac parte din discursul proletarului şi că nu pot fi considerate nici pe departe o declaraţie a poetului. Poemul «Împărat şi proletar »cuprinde trei discursuri: al proletarului, al împăratului şi al poetului. Discursul proletarului este chiar uşor parodiat de Eminescu, prin preluarea unor clişee specifice discursurilor socialiste din epocă”. https://www.facebook.com/photo.php?fbid=321848214594289&id=260646857381092&set=a.261225160656595

Evident că la peste 800 de ani de la pierderea harului de către occident, proletarul constată disperat starea de nevolnicie a concetățenilor lui : „Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căcimorţi sunt cei muriţi.”, incapabili de a se restaura hristologic, prăbușindu-se în eternul nihilism existențial al iadului .

Poemul eminescian “Împărat și proletar” reprezintă o ultimă zvarcolire disperată a occidentului căzut de a-și găsi în afara lui Hristos o cale de scăpare sufletească pe care n-a mai aflat-o după opt secole de întuneric catolicist în afara Ortodoxiei .

Deci demonologia catolicistă care stăpânea arealul parizian reprezintă „Religia” la care s-a referit proletarul eminescian, iar nu Ortodoxia pe care occidentul o pierduse în urmă cu peste 800 de ani și pe care satanismul ecumenist o vrea asimilată apocaliptic demonologiei catoliciste !

HRISTOS ÎN CUGETELE NOASTRE !

TEMELIA ȘI CEI PATRU STÂLPI AI CĂSNICIEI SUB ACOPERĂMÂNT                                                                    HRISTOFORIC

La temelia căsniciei stă temeiul biblic al comuniunii genurilor din Cartea Facerii Capitolul 2 :
“ 18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”.
Comuniunea celor două genuri oferă prilejul desăvărșirii reciproce prin lucrarea virtuților complementar-prevalente de gen și a celor subsecvente de către cele trei puteri sufletești relevate in articolul “PREVALENȚA DE GEN A PATIMILOR ȘI VIRTUȚILOR” https://cugetortodox.ro/index.php/2024/10/31/prevalenta-de-gen-a-patimilor-si-virtutilor/.
Astfel, ajutorul pe care soția îl oferă soțului constă în influența pe care o exercită asupra acestuia prin puterile ei sufletești in exercițiul virtuților sale specifice :  smerenia prin puterea rațională, înfrânarea prin puterea poftitoare și nădejdea prin puterea volitiv-irascibilă . Aceste trei virtuți prevalente principale, împreună cu cele subsecvente, reprezintă în mod esențial stări sufletești radiante, nefiind obiectivate, constituind însă, veritabile globuri de foc haric prin care sunt angajate spre desăvârșire puterile sufletești ale bărbatului .
În celălalt sens, ajutorul pe care soțul îl oferă soției constă in caracterul orientat, obiectivat al virtuților sale prevalente :  credința prin puterea rațională, dragostea jertfelnică prin puterea poftitoare și bărbația prin puterea volitiv-irascibilă. Aceste trei virtuți prevalente principale, împreună cu cele subsecvente, reprezintă în mod esențial porniri sufletești obiectivate, constituind însă, veritabile săgeți de foc haric prin care sunt angajate pe Calea Mântuirii spre desăvârșire și puterile sufletești ale femeii .

    Primul stâlp al căsniciei este constituit din comuniunea de interese fără de care asocierea nu are obiect, iar aici putem regăsi sprijinul reciproc dăruit de cei doi soți pentru dezvoltarea duhovnicească, sufletească, și trupească a lor pe Calea Mântuirii, precum și efectele secundare ale împlinirii intereselor cum ar fi aducerea pe lume de urmași pomenitori cu bucuria pe care aceștia o implică, dobândirea unei anverguri sociale, economice sau duhovnicești superioare după Cuvântul Mântuitorului din plilda înmulțirii talanților :
“Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. “.
De reținut dinamismul și caracterul muabil al comuniunii de interese care pe măsura atingerii lor va genera noi oportunități azimutale de adecvare hristologică la potențialul cuplului in Duhul poruncii evanghelice :
„2. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos .”
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 6

    Al doilea stâlp al căsniciei este constituit din unitatea de cuget necesară dobândirii convergenței, rezilienței si eficienței faptice a acțiunilor cuplului subsumate intereselor acesuia și are drept temei biblic :
“5. … Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa …”. Aici este vitală urmarea poruncilor evanghelice în cuget curat ortodox care vor proteja și înrâuri duhovnicește viața celor doi soți ce au lăsat unitatea de cuget din casa parintească, dedicându-se conjugării în cuget a cuplului .
În tot acest demers trebuie ținut cont de prevalența de gen a patimilor si virtuților, de modul cum pot fi caștigate și cum poate fi evitată pierderea celor din urmă pentru a ușura angajarea pe Calea Mântuirii . Atingerea acestui obiectiv se bazează pe caracterul interactiv-afectiv al relației dintre soți care favorizează înfrângerea patimilor unuia prin înrâurirea la izvorul tămăduitor al virtuților celuilalt soț, dat fiind caracterul complementar de gen al acestor înclinații .
Respectiv, pentru principalele patimi si virtuți prevalente, regăsim drept scopuri duhovnicești : topirea trufiei masculine în smerenia feminină, a necredinței feminine în credința masculină, a desfrânării masculine în înfrânarea feminină, a urii feminine în dragostea masculină, a deznădejdii masculine în nădejdea feminină și a slăbiciunii feminine in bărbăția masculină.
Prin urmare, fiecare dintre soți regăsește treptat în celălalt soluția mistuirii propriilor porniri pătimașe, deschizându-și Calea către desăvărșire duhovnicească prin împreună lucrare spre curăția unității de cuget a cuplului . Astfel că la începutul căsniciei nu putem cere imperativ cu primordialitate soțului să fie smerit, înfrânat, nădăjduitor și harnic în condominiu, dar îi putem cere să fie plin de credință, de dragoste jertfelnică și bărbăție .
Pe cale de consecință, inițial, nu putem cere imperativ cu primordialitate soției să fie plină de credință, de dragoste jertfelnică și bărbăție, dar îi putem cere să fie smerită, înfrânată, nădăjduitoare și harnică în arealul domestic .

    Al treilea stâlp al căsniciei este constituit din unitatea de trup ca fiind ancoră, sprijin unității de cuget și expresie superioară a stării de concordie duhovnicească, sufletească, și trupească .
“… şi vor fi amândoi un trup.
6. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.”
De asemenea, unitatea de trup este valorificată de către unitatea de cuget, învingând neputințele omenești pe care cugetul duhovnicesc le identifică și tratează prin binecuvantată împreunare trupească în Duh evanghelic :
“5.Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.” Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 7
Folosul unității trupești se traduce în privința virtuții raționale a smereniei printr-o creștere a acesteia la cei doi soți, în sensul coborârii din trufia înălțimii de sine a bărbatului, a “aducerii lui cu picioarele pe pâmânt” și consolidării atașamentului femeii față de bărbat .
Pentru cealaltă virtute rațională, a dreptei credințe, împreunarea trupească nu aduce o creștere a acesteia, producând în principal o înmuiere a inimii, iar nu o verticalizare mental-duhovnicească .
Pe partea poftitoare a sufletului, unitatea de trup generează o sporire a disponibilității la iubirea jertfelnică a celor doi, iar prin accentuarea fidelității, o creștere în privința virtuții feminine a înfrânării, concomitent cu înmuierea patimilor bărbătești specifice desfrănării cum sunt iubirea de stăpănire, de arginți, sau a lăcomiei.
Din perspectiva părții sufletești volitiv-irascibile, în urma împreunării trupești soția caștigă din virtutea prevalent masculină a bărbăției, dobândind o disponibilitate sporită de a se opune păcatului și de a participa la această luptă din afara condominiului împreună cu soțul, cu atat mai mult pe masură ce avansează în vârstă .
La rândul lui, soțul dobândește o predispoziție mai ridicată spre harnicie si nădejde, putându-se disponibiliza și integra mai ușor dinamismului efortului feminin domestic .
Conștientizarea creșterii disponibilității de a asimila virtuțile prevalente ale celuilalt gen în urma împreunării trupești conduce la o întârire a relației .
Cum era de așteptat, prin împreunarea trupească, cel mai mare caștig de virtute îl obține bărbatul în smerenie, adică acolo unde femeia pierde cel mai ușor prin alunecarea în mandrie si reciproc, cel mai mare câștig de virtute îl obține femeia în bărbăție, acolo unde bărbatul pierde cel mai ușor prin lene, prin nelucrare . Se realizează, practic, topirea unor patimi prin contopire trupească după temeiul biblic “:
“32. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 5

    Cel de-al patrulea stâlp al căsniciei este constituit din sinergia hristologică a evlavioasei smerenii feminine (ascultarea) și dragostei jertfelnice masculine, având temeiul biblic în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 5 :
“ 21. Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos.
22. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului,
23. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este.
24. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.
25. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
26. Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,.
27. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva deacest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. ”
Acest al patrulea și ultim stâlp al căsniciei, angajează de fapt întregul bagaj duhovnicesc de gen al celor doi soți cărora li solicită în mod firesc, să-și fructifice potențialul virtuos al propriului gen, adică virtutea evlavioasei smerenii femeiești și virtutea jertfelnicei dragoste bărbătești, fiind de fapt expresia atașamentul ființial al femeii de inima bărbatului, învecinată coastei din care a fost luată .
Esențial, pentru valorizarea acestei sinergii este ca ambele potențiale umane să se afle în echilibru sub aspect sufletesc și trupesc, precum și din perspectiva celor patru nivele de relaționare interumană – duhovnicesc, rațional-cognitiv, afectiv sau pasional pentru a asigura o căsnicie trainică .

De reținut că celor patru nivele de relaționare interumană le corespunde câte un stâlp al căsniciei, astfel :

– nivelului de relaționare duhovnicesc, ipostaziat deasupra capului (sediul descoperirilor harice în Duhul Sfânt) îi corespunde stâlpul unității de cuget ;

– nivelului de relaționare rațional-cognitiv, ipostaziat în dreptul capului (sediul minții) îi corespunde stâlpul comuniunii de interese ;

– nivelului de relaționare afectiv, ipostaziat in dreptul inimii (sediul inimii duhovniceşti) îi corespunde stâlpul sinergiei hristologice a evlavioasei smerenii feminine (ascultarea) și dragostei jertfelnice masculine ;

– nivelului de relaționare pasional, ipostaziat de la pântece în jos (sediul desfranării trupeşti) îi corespunde stâlpul unității de trup ;

Foarte important este ca relaționarea cu celălalt gen să înceapă cu nivelul duhovnicesc, adică să fim în același Duh, apoi să continuie cu cel rațional,  adică să fim în același cuget, concept,  urmând cu cel afectiv ca angajament jertfelnic și încheind cu cel pasional ca formă de desăvârșire sinergică atotcuprinzătoare, fiindcă conjugarea trupească trebuie să constituie apoteoza relației, iar nu baza acesteia, deoarece ea completează și prin armonizarea trupească desăvârșirea relației, adăugând armoniei celei deja existente .

Adică relația nu o concepem pornind dandaratelea, punând carul înaintea boilor cum se întâmplă lumește, întâi pasional și afectiv și după aia mai vedem noi ce facem cu raționalul și duhovnicescul, fiindcă de aici rezultă „dragostea nesinceră”, dizarmonică, dezechilibrată întrucât cuplul nu a urmărit întâi propășirea duhovnicească în Hristos cu minți luminate și bine articulate ci a abordat-o idolatru de la cele trupești și s-a împotmolit în cele afective, neavând articularea mental-duhovnicească prin care să înțeleagă rostul relației în veșnicie .

Pentru atingerea echilibrului este necesar să se țină cont şi de maturizarea mai rapidă a femeii ce trebuie conjugată cu o maturizare echivalentă a bărbatului care este atinsă după mai mult de un deceniu în urma femeii : https://spynews.ro/beauty-lifestyle/la-ce-varsta-ajung-femeile-la-maturitate-si-la-ce-varsta-ajung-barbatii-e-adevarat-ca-sexul-masculin-mai-tarziu-ce-spun-studiile-345319.html
Așadar, dobândirea de către bărbat a dragostei jertfelnice față de femeie prin asumarea și înrâurirea destinului acesteia în propriul destin se produce mult mai târziu decât femeia își valorizează deja în spectru larg virtutea smereniei exprimată și prin intensa și timpuria folosire de către ea a celor trei porunci hristologice specifice, în conjugare cu propria virtute prevalentă a nădejdii :
”7. Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.
8. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.
9. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?
10. Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe?
11. Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?
12. Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.”
De aceea, în epoca actuală, afluența despărțirilor dintre soți este cauzată tocmai de căsătoria la vârste, practic, egale, cutuma socială implementată de statul masonic egalitarist care a impus falsa ipoteză a maturizării la aceeași vârstă a femeii si bărbatului, provocând astfel în mod perfid relații dezechilibrate prin agregarea de gen a copiilor la aceeași vârstă în stabilimente școlare împotriva practicii raționale existente in urma cu peste 100 de ani, a școlilor de fete și, respectiv, de băieți cu specificități educaționale proprii .
Decisiv este aici retardul afectiv al bărbatului la vârste egale care îl împiedică la simțirea femeii de lângă el în profunzimea nevoilor și priorităților ei sufletești, rămânând inadaptat acestora și marcând falii în profunzimea relației cuplului .
În plus, reducerea suprapunerii perioadelor de fertilitate cu cel puțin un deceniu, produce la rândul ei dezechilibre în cuplu o dată cu trecerea anilor, fapt care reclamă o diferență de vârstă adaptată unui grad echipolent de maturizare biologică .
Bunăoară, vârsta superioară a bărbatului și dobândirea unui statut socio-economic major îl potențează pe acesta să priveze jertfelnic femeia de toate căderile frecvente pe care aceasta le înregistrează în urma exersării autorității rațional-afective față de bărbat cum sunt trufia, iubirea de stăpânire, de arginți care-i șubrezesc acesteia înfrânarea dezvăluindu-i și învigorându-i ura cu patimile subsecvente, producând disoluția relației .
Ținând cont de cele de mai sus, pentru atingerea desăvârșirii, cei doi soți trebuie să țină cont de modificarea evoluției virtuților o dată cu trecerea timpului . În acest sens, o dată cu înaintarea în vârstă, virtutea smereniei începe să fie asimilată de către genul bărbătesc, fiind redusă treptat de către cel femeiesc care pe măsura nașterii de copii și maturizării dobândește în schimb o mai mare disponibilitate la jertfă din virtutea prevalent masculină a dragostei jertfelnice, precum și un spor accentuat de creștere în virtutea bărbăției, dovedind o disponibilitate crescută împotrivirii la păcat si împlicit o sporire în credință .
În paralel, bărbatul acumulează mai multă putere de înfrânare și o dată cu îmbogățirea în smerenie devine mai nădăjduitor .
Îngemănarea virtuților celor două genuri oferă soțului puterea de a se desăvărși impropriindu-și inimii sferele de foc haric ale smereniei, înfrânării si hărniciei nădăjduitoare, iar soției Calea cea Dreapta către Hristos înrâurind-se săgeților de foc haric ale credinței, iubirii jertfelnice si bărbăției curățitoare.

În concluzie, lucrarea virtuților de către soți transcende temelia și cei patru stălpi ai căsniciei sub adumbrirea acoperământului hristoforic al Sfintei Taine a Cununiei, desăvârșindu-le Calea către Împărăția Cerurilor .

Hristos în cugetele noastre !

ANTISEMITISMUL GENERAȚIEI PAȘOPTISTE – COMANDĂ MASONICĂ PENTRU ÎNFIINȚAREA REPUBLICII ISRAEL

Sintetic, refuzul evreilor de a fi strămutați din Europa în aria Deșertului Iudeii sub regim masonic republican după înființarea republicilor masonice ale s.u.a. (1776) si franței (1789), a constituit motivul central pentru care s-au declanșat prigoanele, pogromurile si genocidul antievreiesc, denumit si holocaust, începand cu prima jumătate a secolului al XIX-lea .
După înființarea republicilor masonice ale s.u.a. (1776) si franței (1789), coroborat cu eșecul războaielor napoleoniene prin care binomul masonic vaticano-iudaist dorise republicanizarea Europei, înființarea republicii Israel a constituit principala direcție de acțiune, simultan cu constituirea mișcărilor subversive masonice de tip pașoptistoid pentru șubrezirea din interior a imperiilor religioase care nu fuseseră înfrânte în urma războaielor napoleoniene .
Instituirea republicanismului ateu în arealul Țării Sfinte de către binomul masonic vaticano-iudaist după succesele inființării republicilor s.u.a. in anul 1776 si franței în anul 1789 a constituit un scop bine determinat alături de republicanizarea Europei după modelul republicii romane păgânești .
Mai mult, în prezent “Mare Nostrum”, adică Marea Mediterană stăpânită de Roma antică, în prezent, este practic o “Mare Republicanum”, exceptând obediențele masonice monarhice ale spaniei, marocului si monaco-ului.
Astfel că după ce a pierdut războaiele napoleoniene prin care urmărea distrugerea imperiilor de religie creștină din Europa si transformarea lor in republici, binomul masonic vaticano-iudaist a stimulat mișcările subversive de tip pașoptistoid din interiorul acestora, mișcări ce au debutat cu gruparea masonica eteristă în care a căzut victimă și trădătorul jurământului masonic, tudor vladimirescu .
Pentru a asigura succesul dezmembrării imperiilor religioase din Europa, pașoptistoizilor li s-a inoculat de către binomul masonic un patriotism esențialmente ateu de extracție republicană, chiar dacă inițial nu a fost formulat ca atare, ci a fost aplicată metoda pașilor mărunți si discreți, conform directivelor celor 24 de protocoale francmasonice ale înțelepților sionului de extracție macchiavelo-iudaistă, adică vaticano-iudaistă .
În acest sens, jefuirea Bisericii Strămoșesti, uciderea de preoți, călugări, mireni, lichidarea primului ministru Barbu Catargiu de către sandu jean cuza si gruparea masonică pașoptistoida, ca și instituirea ulterioară a comunismului ateu republican, constituie formele sub care binomul masonic vaticano-iudaist a lucrat instituțional, inclusiv prin sloganul roman pagânesc divide et impera, la demolarea creștinismului european prin desființarea regatelor si imperiilor .
Invadarea principatelor române de către evreii prigoniți de rusia si germania a avut tocmai scopul de a-i împinge și strămuta către noua republică Israel ce urma să fie înființată la ordinul binomului masonic vaticano-iudaist, iar drumul dinspre rusia și germania către Deșertul Iudeii trecea prin principatele române conduse de uneltele pașoptiste ale binomului masonic .
Pe de altă parte, deși clamau fumigena masonică a “fraternității”, pașoptiștii si cei împreună cu ei ajunși la putere în principatele române – transformate apoi în regatul român – au devenit cei mai înverșunați antisemiți, perorând public, inclusiv de la tribuna parlamentului, cele mai viscerale forme de antisemitism, întrucât evreii nu voiau să părăseasca Europa pentru a fi ghetoizați în republica Israel .
Exemplificăm câteva luări de cuvânt și poziții publice antisemite ale factorilor politici, în principal francmasoni-români din epoca, avand drept scop ascuns inducerea în opinia publică a necesității și susținerii înființării republicii Israel în spatele acestei forme de război intra-masonic româno-iudaist :

“O adevărată explozie de antisemitism deschis exprimat s-a produs pe măsură ce dobândirea independenţei naţionale devenea o certitudine. În timpul discuţiilor cu privire la noua Constituţie din 1866, liderii români au început să-i prezinte pe evrei ca fiind principalul obstacol în cale independenţei, prosperităţii şi culturii în România. Ulterior, dezbaterile lărgite asupra acceptării sau respingerii cererii inclusă în Tratatul de la Berlin care garanta independenţa României cu condiţia ca evreii să primească cetăţenia, au dus la radicalizarea acestor opinii.
În timp ce majoritatea conservatoare/minoritatea liberală din guvern însărcinate cu elaborarea noii constituţii au prezentat un proiect de text, fraza „Religia nu poate fi o piedică la dobândirea calităţii de cetăţean”, a fost imediat modificată de comitetul de redactare din Parlament, adăugându-se: “În ce priveşte pe evreii stabiliţi mai înainte în România, o lege specială va reglementa admiterea lor treptată la naturalizare”. Cum Parlamentul s-a reunit pentru a discuta acest nou text, în faţa clădirii aveau loc demonstraţii de stradă împotriva oricărei dispoziţii în acest sens, urmate de distrugeri furibunde prin cartierul evreiesc bucureştean.
Ion Brătianu, ministru al Finanţelor în guvernul care propusese textul original, dar al cărui partid nu era, în general, susţinător al acordării de drepturi cetăţeneşti egale evreilor, şi care va conduce opoziţia faţă de asemenea măsuri pentru următoarea jumătate de secol, a atacat imediat propunerea deja firavă, spunând, în sesiunea parlamentară din 19 iunie 1866, următoarele: “…noi am declarat că guvernul nu înţelege să dea ţara evreilor, nici să le dea drepturi care ating, care vatămă oricât de puţin, interesele României”.
În ziua următoare îi eticheta pe evrei ca fiind o plagă socială pentru România: …pur şi simplu aceea a marelui lor număr care ameninţă, după cum spune toată lumea, naţionalitatea noastră…Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara.
Două zile mai târziu, la articolul 7 al noii Constituţii a fost introdus un text revizuit care specifica excluderea evreilor de la dobândirea cetăţeniei române: Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român.”
“Limbajul antisemit al lui Brătianu s-a amplificat începând din acest moment, în timp ce influenţa sa creştea în guvernele care au urmat la putere. În 1867, ca ministru de Interne, Brătianu a emis o serie de circulare către prefecturile din ţară în care ordona aplicarea unor măsuri de excludere împotriva evreilor, prin care li se restrângea dreptul de a locui în zonele rurale, li se limitau anumite mijloace de trai şi îi expuneau chiar expulzării fizice din România.
Protestele venite din afară, de la guvernele străine care căutau să orienteze România spre dobândirea independenţei, ca şi cele din partea unor organizaţii evreieşti, nu au făcut decât să intensifice retorica antisemită a lui Brătianu.
Stabilind tonul pentru mulţi dintre conaţionalii săi, care îl priveau ca pe un lider naţional, Brătianu răspundea la o întrebare pusă de P.P. Carp cu privire la aceste politici, printr-un blam aruncat asupra acelor români care angajau evrei pentru a crea o situaţie în care “ei s-au lipit acum de pământ atât de tare, încât nu vom putea niciodată să-i dezlipim de el”, şi învinovăţindu-i pe evrei pentru că au provocat mânia Marilor Puteri din Europa faţă de România şi au servit drept unelte în mâinile duşmanilor naţiei:

Evreii, chiar pentru delicte, sunt mai puţin urmăriţi decât alţii. Nu pentru că evrei au mai multă moralitate decât creştinii, cel puţin în cazuri de fraude, dar pentru că, oricând pui mâna pe un evreu, ţipă toţi israeliţii, nu numai din Ţara Românească, dar şi din străinătate…[D]acă pui mâna pe un israelit, prins în delict, vine un Consul şi zice: Este supusul meu. Apoi o fi ori n-o fi supus străin, vine totdeauna un Consul care zice că este.
Doi ani mai târziu el sintetiza acest punct de vedere într-o singură propoziţie: „Evreii au ca scop, nu mai puţin decât să distrugă existenţa noastră naţională”. Brătianu nu era singurul revoluţionar de la 1848 care adoptase astfel de puncte de vedere extremiste în timp ce România se îndrepta spre independenţă.
Astfel, îl găsim pe Cezar Bolliac numindu-i pe evrei „un adevărat parazit” şi plângându-se că în timp ce evreii sunt aceiaşi peste tot, nicăieri problema evreiască nu este mai gravă ca în România: Este înspăimântător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimântător este că gândeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atât de adânci ca la noi.” “Ca ministru de Stat în 1869 şi Mihail Kogălniceanu, al cărui antisemitism a fost evocat în 1935 în timpul discursului din parlament al lui Goga, a reluat procesul de eliminare a evreilor din sate, lipsindu-i astfel de mijloacele lor de existenţă. Atunci când guvernele străine au protestat, Kogălniceanu a răspuns furios că tratamentul evreilor care trăiesc în România nu este problema lor.”
Figuri politice mai puţin importante au imitat conducerea naţională. Deputatul parlamentar I.C. Codrescu din Bârlad, de exemplu, a publicat în întregime unul dintre discursurile sale într-un pamflet intitulat Cotropirea judovească în România. El a atacat Alianţa Israelită Universală şi i-a prezentat pe evrei ca fiind elemente anti-naţionale ce subminează caracterul românesc, atât în zona urbană cât şi în cea rurală:
Acest termen de român-israelit este o insultă aruncată asupra naţiunii noastre…Orice ar fi, jidovul tot jidov rămâne…trebuie oare să ne resemnăm a vedea etern în mijlocul nostru o asemenea populaţie duşmană, care voieşte a paraliza necontenit aspiraţiile noastre naţionale? Domnilor, înmulţirea acestui element a fost în toate timpurile atât de periculoasă pentru toate ţările, încât fiecare popor nu a ezitat de a lua măsurile cele mai energice, şi adeseori şi cele mai crude, spre a scăpa de el.

“În 1866, cum Brătianu, Bolliac şi alţii stabiliseră temele antisemite care vor răsuna timp de un secol în viaţa politică, filologul Bogdan Petriceicu-Haşdeu scria că evreii atrag asupra lor ura şi provoacă ruină economică deoarece sunt carcterizaţi prin trei trăsături îngrozitoare: “tendinţa de a câştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.
”Filosoful Vasile Conta, susţinând că adevăratul scop al evreilor era să alunge românii din România şi să stabilească acolo un stat pur evreiesc, declara în Camera Deputaţilor: „Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”
“Poetul Vasile Alecsandri a adăugat şi el un atac veninos:” Care este această nouă încercare, care este această nouă invazie? Care sunt năvălitori…Sunt un popor activ, inteligent, neobosit în îndeplinirea misiunii sale: ei sunt adepţii celui mai orb fanatism religios, cei mai exclusivişti dintre toţi locuitorii pământului, cei mai neasimilabili la celelalte popare ale lumii… [P]atria lor este Talmudul!
Puterea lor este fără măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul.”

De observat că iudaiștii erau francmasoni religioși în timp ce francmasonii lui Vasile Alecsandri erau atei .

“Romancierul şi eseistul Ioan Slavici, în a sa Soll si Haben – Chestiunea Ovreilor din România, îi caracteriza pe evreii ca fiind o “boală” de care practic este imposibil să scapi, şi aborda subiectul antisemitismului religios care motiva mai mult populaţia pe larg decât elitele, descriind iudaismul ca “negarea tuturor religiilor”, iar pe Dumnezeul evreilor ca “tăgăduirea tuturor Dumnezeilor”. Blamându-i pe evrei pentru problemele României, Slavici sugera expulzarea acestora, dar era sigur că nimeni nu i-ar fi primit. Atunci, el conchidea: Ne rămâne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre până la cel din urmă ca să nu mai rămână nici sămânţă din ei!

Treizeci de ani mai târziu, un Slavici mai matur nu îşi domolise deloc tonul într-o serie de eseuri intitulată Semitismul, scrisă în 1908. Învinovăţindu-i pe evrei pentru propria lor soartă – o tactică favorită a antisemiţilor – el îndemna la folosirea tuturor armelor împotriva lor şi sugera din nou că o soluţie violentă ar fi acceptabilă: E firească ura, pe care au stârnit-o în inimile acestora, şi această ură uşor ajunge să se reverse asupra tuturor celor ce au bogăţii moştenite ori agonisite şi poate să ducă în cele din urmă la o groaznică vărsare de sânge.”

https://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf

Pe lângă cei invocați, cum au fost : Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Octavian Goga, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Brătianu, de-a lungul timpului, polul vaticanist al binomului masonic a mai plăsmuit antisemiți ca hitler, antonescu, franco, horty, mussolini, codreanu si altii .            Ca un arc peste timp, pogromul antievreiesc de la redacția Charlie hebdo din paris din 2015 a avut același deznodământ, la momentul respectiv primul ministru israelian, mărșăluind pe străzile parisului alături de alți reprezentatnți ai binomului masonic, a adresat invitația evreilor francezi de a veni în Israel unde vor fi apărați .
Derutantele războaie intra-masonice dintre iudaiști-internationaliști și vaticaniști-nationaliști au constituit la rândul lor adevarate creuzete prin care au fost atrase în războaie mondiale popoare întregi cum au fost primul razboi mondial, războiul civil din spania sau cel de-al doilea razboi mondial si cum este prefigurat cel actual dintre suveraniști și globalisti .
Astfel că, ascunderea adevărului privitor la politica visceral antisemită a generației pașoptiste si urmașilor ei manifestată și de la tribuna parlamentului constituie una dintre cauzele resentimentelor cultivate între români și evrei .
În concluzie, decizia înființării republicii Israel luată după succesul inființării celor americană și franceză de către binomul masonic vaticano-iudaist a constituit motivul central al politicii antisemite declanșate la nivel european, începând cu prima jumătate a secolului XIX și s-a datorat refuzului evreilor europeni de a se lăsa strămutați în Deșertul Iudeii .
În ce ne privește, deslușirea și respingerea formelor de înșelătorie prin care statul masonic înființat de pașoptiști intoxică încă de pe băncile școlilor mințile credincioșilor, inducând idolatrizarea generației pașoptiste antihristice si antisemite, constituie o necesitate pe Calea Mântuitoare a curățării sufletești de toata zgura deversată asupra conștiinței creștine în ultimul mileniu de binomul vaticano-iudaist, pentru ca pacea lui Hristos să fie / însoțitoare-n veșnicie !

Hristos în cugetele noastre !

GENEZA SI EVOLUȚIA OFENSIVEI SODOMICE GLOBALISTE SUB STIGMAT PENTAGRAMAT

Instituirea iraționalului, a păcatului, drept lege constituie cauza derapajului sodomic, întrucat duhul sodomic este o învărtoșare împotriva existenței, a desăvârșirii și îndumnezeirii umanității .

Astfel, prin natura si exercițiul ei, practica sodomică conduce la extincția trupească, precum și la devorarea sufletească a omenirii.

Magnitudinea superioară a acestei practici sodomice în arealul occidental (spre deosebire de arealele pagânești care n-au primit talanții jertfei euharisitice și se află in întunericul înșelării, trăind prin legea firii în constrângerile limitelor ei omenești) se datoreaza căderii în iraționalul ereziilor și instituirii acestora de către occident, sancționată cu anatemizarea vaticanului din 1.054, această magnitudine reprezentând apogeul pedepsei majore destinate celor care au primit și apoi batjocorit talanții jertfei euharistice în Hristos .

De aceea, căderea, zdrobirea și extincția occidentului, inclusiv sub aspectul invaziei pagânești,  este mai adâncă și mai tenebroasă, motiv pentru noi de a ne delimita decisiv de demonologia ereziilor lor aducătoare de moarte trupească și sufletească, in calitate de mărturisitori ai Ortodoxiei.

Evident că practicile sodomice s-au manifestat inițial la nivelul țapilor vaticanului care au instituit iraționalul, apoi și la nivelul apropiaților lor cum au fost promotorii renascentiști ca, de exemplu, da vinci sau michelangelo, folosiți pentru extinderea supradesfrânării sodomice prin exhibiții publice cum ar fi “operele” “sfantul ioan botezatorul” sau, respectiv, “statuia nuda a lui david” de lăngă zidurile templului eretic “santa maria maggiore” din florența .

Spre comparație, atașăm icoanele ortodoxe ale Sfântului Ioan Botezătorul și a Sfântului Prooroc si Rege David :

Tot în perioada desfrâului renascentist, pe lângă promovarea larg picturală, blasfemică, a îngerilor garnisiți cu mădulare masculine de către michelangelo și a mesajului sodomic al capelei sixtine, a fost instituit de către vatican și simbolul sodomic al pentagramei, derivat din demonologia omului vitruvian căruia i-a fost stilizat mădularul falic și care a fost promovat de către celălalt sodomitean, da vinci.

În prezent, stigmatul simbolului sodomic al pentagramei care a fost diseminat și sub masca ereziei umanisto-socialisto-comuniste este omniprezent, inclusiv pe drapelele statelor aflate sub influența vaticanului, de acest stigmat scăpându-se in general cu sacrificii, cu jertfe de sânge, întrucât statele respective ajung să practice erezia ucigașului jurământ prin care se fac tributare ascultării ordinelor masonice ale vaticanului .

Fiindcă simultan cu practica sodomică masculină, sustinută și de erezia celibatului preoțesc, după anatemizarea din 1.054 vaticanul a generat o mulțime de ordine militar-financiare subversive cum au fost templierii, ioaniții, maltezii, etc., care, fiind fondate pe jurământ, au constituit primele loji masonice bazate pe iubirea de arginți si de stăpânire .

Regăsim exemplele Irakului care a reușit să scape de cele trei pentagrame de pe drapel în favoarea inscrisurilor în limba arabă după un război civil devastator, al Rusiei multmartirizate sub sceptrul pentagramei comuniste, dar care l-a pus pe stema pe Sfântul Gheorghe, coabitând însă, cu stigmatul pentagramat de pe kremlin, al mult încercatei Serbii Ortodoxe, de asemenea și exemplul României care după jertfele de sânge din decembrie 1989 a reușit să cuibărească pentagrama majoră de pe stema comunistă între coarnele bourului moldav de pe stema actuală, înlocuind prin deturnare semantică “Soarele luminatei domnii” instituit de către Alexandru cel Bun cu pentagrama sodomistă .

În mod pervers, stigmatul sodomic al pentagramei a fost promovat drept “stea” a minții iluminaților care chipurile luminează bezna din mințile prostimii, iar pentru iudei a fost plasmuită așa zisa “stea a lui david” compusă din cele două triunghiuri echilaterale, aflate, de altfel, pe scuturile de luptă ale Sfântului Împarat și Prooroc David, pe care le-au acuplat .

Conjuncția celor două stele o regăsim ca expresie a binomului masonic vaticano-iudaist pe stema u.s.a. deasupra acvilei, unde “steaua lui david” este descrisa de 13 pentagrame .

De reținut că “substanța” “stelei lui david” este constituita din pentagrame fără de care “steaua lui david” nu ar putea exista, în timp ce pentagrama “subzistă prin sine”, adică, aici este indicat primatul vaticamului fața de iudaism, dovedit și prin “penta-gonul” u.s.a. care reprezintă brațul înarmat al vaticanului, precum si prin terminologia latineasca .

Cele două partide americane – republican si democrat – reprezintă, în principiu, cei doi poli ai binomului masonic, respectiv vaticanul si iudaiștii care inițial, acum o mie de ani, după anatemizarea din 1.054, s-au conjugat sub steagul templierilor .

Fiindcă ce puteau avea în comun “creștinii” vaticanului cu templul iudaic – despre care Mântuitorul a spus ca “nu va rămâne piatră pe piatră” din el -, și cu iudaistii, decât iubirea de arginți si de stapânire, templierii fiind, de altfel, și institutorii cambiei bancare .

Pe lânga pentagrama sodomică, vaticanul a mai promovat ca simboluri falice, sodomice, o serie de obeliscuri in piețele publice din vatican, washington, paris, ridicate in state cu specific masonic, etc. ., ca expresie a intoarcerii la paganismul idolatru .
 

În prezent, practica sodomică nu mai are doar caracter masculin ci a fost largită și spre femei care în prealabil au fost acceptate in lojile masonice, istoria acestei ofensive demonstrând că este o practică de pervertire mentală, sufletească a legilor firii sub imperiul iubirii de arginți și de stapânire, iar nu o necesitate firească cum tot in mod pervers este prezentată .

Întreaga problematică a genezei si evoluției ofensivei sodomice se regăsește magistral expusă în duh proorocesc chiar celor din Roma de către Sfântul Apostol Pavel in Epistola către Romani – Capitolul 1, după cum urmează :

“18. Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.”

Aici Sfântul Apostol Pavel condamnă instituirea ereziilor .

“19. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor.”

Aici Sfântul Apostol Pavel ne amintește că vaticanul a cunoscut Cuvântul, adică pe Hristos dar de care s-a lepădat !

“20. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare,

Aici Sfântul Apostol Pavel invocă binecunoscuta înțelegere a prezenței lui Dumnezeu în creație .

“21. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.”

Aici Sfântul Apostol Pavel ne arată trufia derivată din gândurile ascunse în inimile lor moștenite de la “gloria romei păgâne” care i-a și dus la neascultare de Dumnezeu .

“22. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.”

Aici Sfântul Apostol Pavel indică efectele patologioce delirante ale ereziilor .

“23. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.”

Aici Sfântul Apostol Pavel surprinde întoarcerea la idolatrie care s-a manifestat prin idolatrizarea țapului de la vatican cel “infailibil” susutinută și de diversiunea “filioque” .

“24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei,

25. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;

27. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.

28. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.”

Aici Sfântul Apostol Pavel ne descrie întreaga monstruozitate a spectrului sodomic ca efect al ereziilor.

“29. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,

30. Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,

31. Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă;”

Aici Sfântul Apostol Pavel enumeră formele de opresiune pe care le exercită institutorii eresurilor, conjugate și structurate în prezent de eresul masonic milenar.

“32. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.”

Aici Sfântul Apostol Pavel menționează pedeapsa divină care le bate la ușa celor ce promovează instituțional în mod conștient conjuncția demonică a eresurilor ca rădăcină a practicilor sodomice în ultima mie de ani .

Pentru a nu fi trași și noi împreună cu ei în hăurile tenebroase ale gheenei, trebuie să ne decuplăm inimile, mințile, cugetele, de la toate ereziile promovate si instituite la noi de vatican in ultimii 300 de ani, de când am pierdut independența instituțională în urma martiriului brâncovenilor cărora le-au urmat timp de o sută de ani uneltele masonice fanariote, apoi cele pașoptiste, comuniste, etc. .

Ereziile majore ale momentului sunt : ecumenismul, clericalism-episcopocentrismul, nevolnicia, jurământul, botezul eretic prin care se batjocorește Sfânta Taină a Cununiei, personalismul cu spațiul si iubirea intratreimică, erezii care povârnesc si devorează așezământul hristocentric al românilor, motiv pentru care opoziția la acestea trebuie să constituie forma imperativă de mărturisire în Hristos prin trezvie si rugăciune .

Hristos în cugetele noastre !

PREVALENȚA  DE  GEN  A  PATIMILOR  ȘI  VIRTUȚILOR

Prevalența de gen a patimilor și virtuților evidențiază o pornire sau înclinație intrinsecă firii unui gen, superioară celuilalt gen, iar nu o prezență sau absență absolută în firea vreunuia dintre genuri .

Structural, deosebim pentru fiecare dintre cele trei părți sufletești  – rațională (specifică mintii), poftitoare (numită și doritoare, specifică inimii) si volitivă (numită și mânioasă, irascibilă sau a iuțimii, specifică tot inimii) – câte un mănunchi de patimi si virtuți prevalente celor două genuri, având fiecare câte o patimă sau virtute dirigentă:

Astfel, la bărbați, pentru partea rațională a sufletului, deosebim patima mândriei împreună cu celelalte patimi subsecvente, curiozitatea, îndreptățirea de sine, slava deșartă, trufia, fala, iubirea de sine, egocentrismul, neascultarea, umblarea fără rost .

Aceasta patimă a mandriei se circumscrie uzului greșit al autonomiei superioare pe care bărbatul o are datorită sinergiei minții în inimă mai viguroasă decat la femeie și gestionării ei în afara părtășiei cu Dumnezeu . Formele patologice ale acestei autonomii deturnate de mândrie le regăsim la cei care umblă fără rost, la boschetari, sau la bețivi .

În privința patimii curiozității, o deosebim de căutarea din necesitate de soluții la problemele vieții și o identificăm ca fiind o deturnare a stării naturale de echilibru duhovnicesc bazată pe trezvie, rugăciune si mărturisire in Hristos, deturnare către derizoriu, către nenecesar, către pierderea de vreme și de echilibru duhovnicesc .

Ea se manifesta cănd omul consideră  “că stă neclintit si nu mai ia seama să nu cadă “ (Întâia epistolă către corinteni a sfântului apostol Pavel Capitolul 10), căderea urmând prin celelalte două fiice succesive ale mândriei, îndreptațirea de sine care se manifestă asupra subiectului generat de curiozitate si slava deșartă care-l capturează pe om pe de asupra subiectului derizoriu,  pecetluind căderea în trufie și moartea sufletească.

Tocmai de aceea, Mântuitorul le-a poruncit ucenicilor (bărbați) să dobândescă spre desăvârșire smerenia, în scopul izbăvirii de mândria endemică, fiindcă smerenia prezumă recunoașterea asumată a statutului de creatură, mai greu asimilată de către genul masculin :

“3.    … De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

4. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. “

Pentru partea poftitoare a sufletului deosebim la bărbați patima desfrânării cu patimile subsecvente, iubirea de sine, iubirea de stăpânire, iubirea de arginți, beția, curvia, preacurvia, desfrâul, lăcomia, jocurile de noroc, hoția, grosolănia.

Observăm aici că, practic, toate patimile trupeşti au prevalență masculină, iar in ceea ce priveşte patima sulemenelii prevalent feminine, aplicată pe trup, aceasta constituie o formă şi o ofertă de inchinare idolatră ce  nu se circumscrie patimilor trupeşti ci patimilor specifice părții raționale a sufletului .

Iar pentru partea volitiv-irascibilă a sufletului deosebim patima deznădejdii cu patimile subsecvente, lenea, trândăvia, întristarea, akedia . Aceste patimi se circumscriu tot autonomiei superioare prost gestionate a bărbatului.

La femei deosebim pentru partea rațională a sufletului patima necredinței, cu patimile subsecvente, erezia, idolatria, astrologia, sulemeneala, ghicirile, descântecele, farmecele, blasfemia, uitarea, prostia .

Aceste patimi se datoreaza sinergiei minții in inimă mai slabă decat la bărbat și constituie motivul central pentru care femeile nu slujesc altarului, fiind mai expuse atacului demonic si deturnării către irațional, acesta fiind si motivul prevalenței migrenelor .

Aici condamnăm concepția eretică segregationistă potrivit căreia femeia ar fi inima, iar bărbatul mintea, întrucât de sinergia minții in inima se bucură ambele genuri, deși la o intensitate diferită, astfel că femeia nu este lipsită de virtuțile raționale ale minții si nici bărbatul de virtuțile volitiv-poftitoare ale inimii .  Mai mult, deprecierea femeii strict la nivelul inimii ar considera-o incapabilă să ajungă la rugăciunea superioară mântuitoare a minții de la cea a inimii .

Pentru partea poftitoare a sufletului deosebim la femei patima urii, cu patimile subsecvente, răutatea, uneltirea, judecarea malefică, amenințarea, osândirea, gelozia, invidia, răzbunarea, uciderea, lașitatea, negrija, clevetirea, viclenia, pomenirea răului, vorbirea de rău .

Temeiul biblic al înclinației femeii către ucidere  îl regăsim în Cartea Facerii 3,15 „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, ea îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul”.

Pe de alta parte, nașterea de prunci si dragostea maternă constituie tocmai un ajutor primit foarte important spre temperarea acestei porniri .

Iar pentru partea volitivă a sufletului deosebim la femei patima slăbiciunii cu patimile subsecvente, nerăbdarea, neliniștea, frica .

Menționam că deși patimile amenințării, osândirii, răzbunării, uciderii, constituie patimi puternic încărcate volitiv, ele nu pot fi reținute in sfera părții volitive întrucât sunt deja înrăurite unei dorințe, pofte, depășind sfera pur volitivă .

Corelativ, la ambele genuri deosebim virtuțile complementare, astfel, la bărbați, pentru partea rațională a sufletului deosebim virtutea dreptei credinței împreună cu celelalte virtuți subsecvente, discernerea, perspectivarea, trezvia, raționalitatea, deșteptăciunea .

Datorită credinței superioare, Adam n-a fost atacat direct de către șarpe, întrucât l-ar fi respins cu rectilinie seninătate, ci a fost atacat indirect prin Eva cea dornică de universalitate, dar de grija căreia nu s-a învrednicit ca aproape, considerând-o un dar absolut benefic de la Dumnezeu de care nu trebuie sa se preocupe in mod special, stapânit fiind de lene .

Pentru partea poftitoare a sufletului deosebim la bărbați virtutea dragostei împreuna cu celelalte virtuți subsecvente, jertfelnicia, grija, milostenia, generozitatea, bonomia, creativitatea, mărturisirea.

Pentru partea volitiv-irascibilă a sufletului deosebim la bărbați virtutea bărbăției împreună cu celelalte virtuți subsecvente, răbdarea, echilibrul, curajul, mânia împotriva păcatului .

În vederea ieșirii de sub spectrul insidios al deznădejdii in care cade după exercițiul prealabil al supranădejdii cauzată de  slava deșarta, bărbatul este potențat ca fiind mai luptător, mai curajos, curajul la rândul său constituind imboldul disponibilității la jertfă din spectrul virtuților poftitoare, ca temelie a dragostei pe care acesta o poarta vieții .

La femei, deosebim pentru partea rațională a sufletului virtutea smereniei, împreună cu celelalte virtuți subsecvente, frica de Dumnezeu, ascultarea, pocăința, rugăciunea, evlavia, lacrimile, discreția, respectul, modestia, buna-cuviință, sfiala, întelepciunea .

Reținem aici mobilitatea plurivalentă și circularitatea aspiratiilor feminine către universalitate aducătoare de confort interior, corelat așezământului ei sufletesc și mai imobila rectiliniaritate aspirațională a bărbatului către specialitate, către absolut, caracteristici care se revendică pentru femeie din virtutea smereniei iar pentru bărbat din cea a credinței, cele două virtuți superioare ale spectrului rațional .

Pentru partea poftitoare a sufletului deosebim la femei virtutea înfrânării împreună cu celelalte virtuți subsecvente, cumpătarea,  neagoniseala, delicatețea, blândețea,

Menționam că stigmatizarea îndeobște a femeii desfrânate se datoreaza tocmai faptului că exercită aceasta patimă deși nu îi este prevalentă.

Pentru partea volitivă a sufletului, deosebim la femei virtutea nădejdii împreună cu celelalte virtuți subsecvente, hărnicia, bucuria, sensibilitatea, trezia .

Pentru a-și compensa slăbiciunea interioară, femeia este mai nădăjduitoare decât bărbatul, motiv pentru care se roagă mai mult, umplând bisericile, iar ca virtute subsecventă regăsim la femeie hărnicia care-i hrănește si echilibrează mobilitatea către universalitate .

De reținut că virtutile aferente părții volitive a sufletului sunt cele rudimentare, adică reactive la irascibilitatea învecinată cu sfera instinctuală, cele specifice parții poftitoare a sufletului sunt mai înalte datorită înrâuririi voinței de către conștiință, iar virtuțile părții raționale a sufletului sunt superioare datorită implicării pregnante a harismei rațiunii conjugate hristologic .

În privința apologiei pe care Sfântul Apostol Pavel o face dragostei in Capitolul 13 din Întâia Epistolă către corinteni, considerând-o ca fiind superioară credinței, trebuie reținut că ea se circumscria necesității de a-i proteja pe corinteni de căderile în idolatrie datorită derapajelor, a râvnei demonice prin care le era deturnată credința .

În plus, virtuții poftitoare a dragostei îi asimilează chiar conținutul duhovnicesc al credinței,  spunând la versetul 7 ca dragostea “Toate … le crede” .

Adică prin pregnanța dragostei, corintenii se pot feri si scăpa din derapajele de la Dreapta Credință care ramane superioara cognitiv, ea consacrand raportul ontologic dintre om si Creator, (dupa cum marturisim prin inceputul Simbolului de Credinta, Crezul : „Cred intr-unul Dumnezeu …”), dragostea fiind mijlocul desavarsirii acestuia : «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți ».

De asemenea, îi asimileaza dragostei si conținutul duhovnicesc al virtuților inferioare ale nădejdii sau răbdării : dragostea “Toate … le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”

Sintetic, avem pentru fiecare gen câte o virtute si o patimă prevalentă celor trei  puteri sufletești : la bărbați credința cu trufia, dragostea cu desfrânarea si bărbăția cu deznădejdea, iar la femei, smerenia cu necredința, înfrânarea cu ura și nădejdea cu slăbiciunea, fiecare cu virtuțile si patimile proprii subsecvente .

Putem rezuma intr-un tabel :

Prin urmare, in functie de influențele si ponderile diferitelor patimi și virtuți, putem deosebi diferite tipuri de caractere umane .

Important este ca oamenii să conștientizeze distincțiile nete de gen în sfera patimilor si virtuților pentru a-și conștientiza o prevalență sau alta și a-și ușura urcușul duhovnicesc, luptând împotriva patimilor dar păstrând atentia de a nu dezrădăcina o virtute firească genului respectiv, precum grâul o dată cu neghina .

Remarcăm aici că Sfinții Părinți, care prin excelență au fost bărbați, au tratat cu sârguință problematica patimilor bărbătești cum ar fi mândria, desfrânarea, deznădejdea, lenea, considerand ca tratarea acestora ar fi prioritară și femeilor, văduvindu-le pe acestea de un tratament direct si aplicat asupra patimilor specifc feminine cum sunt necredința, ura sau slăbiciunea .

De aceea, Matericurile sunt de fapt niște Patericuri adresate femeilor care nu trateaza esența problematicii sufletești specific feminine în stringența sa imperativă .

Calea spre sfințenie se dobândește prin asimilarea virtuților celuilalt gen si desăvârșirea lor împreună cu a celor proprii.

Adică, un bărbat smerit, înfrănat si nădăjduitor, precum si o femeie credincioasă, iubitoare si plina de bărbăție constituie formele integrate ale arhetipului sfințeniei .

Iar calea spre tenebrele iadului este urmată în mod cert de cei care pierd si lucrarea propriilor virtuți prin asimilarea patimilor antagonice ale celuilalt gen .

În concluzie, fiecare gen se bucură de câte un buchet specific de virtuți imanente pe care le poate valoriza în sfera mântuirii, înfrângând patimile specifice, asimilând virtuțile celuilalt gen si desăvârșindu-le împreună cu cele proprii, precum și ajutând celălalt gen să-și înfrângă patimile corelativ-antagonice .

Această realitate duhovnicească a diferenței si specificității de gen a patimilor si virtuților infrânge ofensiva masonică a egalității de gen, descoperind rodnicia relației dintre genuri, adică dintre bărbat si femeie, a Sfintei Taine a Cununiei, ca fiind esențială si indispensabilă mântuirii neamului omenesc in dauna demonologiei sodomice monogenice .

Pentru a asigura condiții propice mântuirii ambelor genuri, pronia divină a dispus această minunată complementaritate a prevalenței patimilor și virtuților care obligă la intrajutorarea între făpturile celor două genuri pe calea mântuirii .

Astfel că fiecare dintre genuri poate atinge starea îngerească de îndumnezeire si părtășie la Împărăția Cerurilor, după Cuvântul Mantuitorului:

“35. Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită.

36. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. “

Hristos în cugetele noastre !

Mișcarea legionară a fost structurată în duhul mai multor eresuri de extracție masonică dintre care amintim :

1. Eresul idolatriei indus prin zeificarea Sfântului Arhanghel Mihail si supracinstirea căpitanului zelea codreanu, ambele derivând din adularea țapului de la vatican exersată de occident de la anatematizarea din anul 1.054 .
2. Eresul militarist derivat din ordinele războinice masonice structurate de vatican după anatematizarea din 1.054, cum au fost cavalerii templieri, maltezi, ioaniți, etc., termenul de legiune fiind preluat de mișcarea legionară de la legiunile romane conduse de la roma, unde se află și vaticanul .
3. Asimilarea salutului roman folosit și de celelalte grupări masonice, nazistă si fascistă.
4. Eresul ierarhiei masonice concretizat prin gradele pe care legionarii și le acordau asemenea gradelor masonice .
5. Eresul integrării diagonalei grad 33 masonice în centura îmbrăcăminții legionarului purtată emfatic atât de către codreanu cât și de emil cioran după cum rezultă din fotografie .

5. Eresul ucigaș al jurământului practicat dupa anatematizarea din 1.054 de către binomul masonic vaticano-iudaist și asimilat de către legionari .

DESPRE UCIGASUL ERES AL JURAMANTULUI

6. Eresul jertfelor fanatice derivate din demonologia vaticanului pe filiera lui francisc de assisi, ignatiu de loyola, tereza de avila, etc., sintetizate de paulhan ca generând un “om nou” .

7. Demonologia ucigașilor decemviri (care l-au ucis pe „chioru'” – armand călinescu) preluată de la cei zece comisari  magistrați romani – DECEMVIRI – pagâni ce au alcătuit comisia care a dat Romei (în anii 451 și 450 înainte de Hristos) un cod de legi (Cele 12 Table) și care conduceau republica romană pagână .

8. Eresul “omului nou” asimilat de catre legionari ca produs al jertfei fanatice perpetue .

9. Mărșăluirea însoțita de cântece specifice, preluată de la armatele masonice ale lui napoleon, mărșăluire prezentă și la pepinierele masonice ale cercetașilor si străjerilor .

Această structurare demonică a legionarilor a condus la aberanta jertfă a lui moța si marin într-un război pus în scenă între partizanii binomului masonic vaticano- iudaist (nationaliști-catoliciști și bolșevicii iudaisto-internationaliști) unde românii ortodocși nu aveau ce căuta, mai ales că razboiul din spania a constituit preludiul celui de-al doilea război mondial organizat de masonerie între naționalist-religioși si satanisto-internaționalisti, asa cum este indus in prezent cel dintre suveranisto-naționaliști si satanisto-globaliști .

Distrugerea mișcării legionare de către masonerie s-a datorat faptului că n-a acceptat obediența masonică în pofida asimilării stilului organizatoric masonic, devenind astfel o structură concurentă acesteia garnisită și cu un fanatism religios tot de extractie masonică.
Mai mult, legionarii, dincolo de eresurile asimilate și descrise mai sus, n-au renunțat complet la duhul ortodox și nici la forma de guvernământ monarhică, ori unul dintre scopurile masonice ale celui de-al doilea război mondial (ca și al primului război mondial în bună măsură) a fost tocmai demolarea regimurilor monarhice sub fumigena regimurilor comuniste .
De reținut că regimurile comuniste est-europene au căzut dar nu și formele republicane de guvernământ, monarhia nefiind agreeată decât conjunctural la nivel masonic, intrucât principalul vector de forță al dipolului masonic vaticano-iudaist este republica romană pagână cu forma sa majoră imperială denumită „confederație” sau „federație” .

De reținut că mișcarea legionară a fost ținută captivă în spectrul antisemitismului, însa având o mare apetență catre celălalt pol al binomului masonic – vaticanul .

De partea cealaltă, regimul comunist a fost instituit de iudaisti, revendicându-se ateu, deci și anti-vaticanist .

Tocmai de aceea, după deviația naționalistă și mai puțin ateistă a regimului comunist de la linia masonică antinaționalistă si atee impusă, legionarii și-au regăsit parțial aspirațiile în politica comunisto-ceaușistă, inclusiv sub aspectul demonic al creării “omului nou”, de fapt, de extracție masonică .

Însă, ambele regimuri, legionar si ceaușist au fost distruse datorită derapajului de la linia binomului masonic vaticano-iudaist asimilată inițial sub jurământ care este un eres ucigaș sufletește si trupește, fiindcă înstăpânește asupra omului captura demonică in afară de Hristos .

Cei doi poli ai binomului masonic, anti-ortodox prin natura lui, au generat un clivaj mental și la nivelul societății românești în care regăsim pe de o parte spectrul intelectualist-sincretist care condamnă inchiziția vaticanului, cruciadele, etc., însă sunt foarte deranjați când aud termenul de “jidan” folosit la adresa iudaiștilor malefici și, pe de altă parte spectrul eretic ecumenist ortodox unde-i regăsim și pe legionari, care condamnă caracterul antihristic, bolșevic, masonic al “jidanilor”, însă consideră structura masonico-satanică de la vatican ca fiind “biserică”, eventual cu succesiune apostolică .

Acest clivaj s-a creat tot in spectrul eretic, fiindcă ambele părți suferă de un tip specific de captură demonică prin care au fost polarizați antagonic de cei doi poli ai binomului masonic vaticano-iudaist .

Astfel că isteria “canonizărilor” generată de sinedriul masonic trebuie topită intr-un Cuget Curat Ortodox care să lipsească de cinstire caprele care au trăit sufletește mai mult sau mai puțin conștient sub diferite forme de obediență masonică, inclusiv sub duh eretic legionar .

Sfintenia lui Valeriu Gafencu fata de eresul legionar sincretisto-ecumenist

De aceea, cererea de canonizare a celor care au ființat în această structură eretică trebuie abordată cu foarte mare prudență, iar in absența lepădării de eresul legionar asemenea Sfântului Valeriu Gafencu, răspunsul nu poate fi decât respingerea acesteia .

Hristos în cugetele noastre !

DESPRE EREZIA MASONICĂ A “PLANULUI LUI DUMNEZEU”

Bunul Dumnezeu este preștiutor si nu are nimic de planuit “Căci de pe acum chiar, prin preștiinţa Lui, a judecat mai dinainte totul, potrivit bunătăţii şi dreptăţii Lui. “ Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin

De altfel, Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin nu conține termenul de „plan”, fiindcă nu prea are cine și ce să plănuiască în plan dogmatic .

Însă, erezia potrivit careia Bunul Dummezeu ar plănui ceva cu noi, provine din demonologia masonica a “marelui arhitect” care face si desface planuri și a fost indusă la noi de către binomul masonic vaticano-iudaist dupa instituirea ateismului republican în urma revoluției sataniste franceze .

Grupările sectare care au fost diseminate la noi în urma revoluției sataniste franceze sunt vectorii demonici prin care este propagată această erezie în care au cazut dobitocește valuri întregi de “teologi ortodocși” .

Omul trufaș este instigat să-și aroge “calități” prin care ar concura sau înlocui după pricepere “planurile lui Dumnezeu“ (de fapt preștiinta Sa), cu planurile proprii, ca omul sa se umple de tensiunea demonico-exploziva a slavei deșarte .

În general, cei care peroreaza despre “planul lui Dumnezeu” deverseaza asistenței veritabile explozii demonice sub imperiul unui nimb luciferic căruia prostimea idolatră cu inimile pline de slavă deșartă îi cade pradă .

Astfel că prin această erezie a “planului lui Dumnezeu” viermele uman ajunge să invidieze, de fapt, cu trufașă indârjire prin concurare, preștiința dumnezeiască .

Pe de altă parte, nevolnica așteptare de a ni se implini vreun „plan al lui Dumnezeu” ne scufundă și mai mult în lene si nerodire, ajungând să ne îngropăm cu puturoșenie talantul primit de la pronia divină, în loc să-l exploatăm și înmulțim cu râvnă, ne ascundem vinovat în spatele numelui Bunului Dumnezeu pe care-L mai și luăm în deșert .

Adică, a-ți pune nădejdea în așa zisul „plan al lui Dumnezeu”, iar nu în mila Sa cu care ne însotește în râvna de înmulțire a propriilor talanți, este o formă de închinare idolatră derivată din patimile noastre ancestrale păgânești dizolvante volitiv și cognitiv .

Sfântul Cuvios Efrem Sirul ne învață să nu lenevim risipitor, iresponsabil și leneș în fantasma “lăsării în voia lui Dumnezeu” în cuvântul sau despre leneș, fiindcă este devoratoare sufletește  :

“Dacă îl sfătuieşti, zice: „Pe tine te sfătuieşte, iar pentru mine cum voieşte Dumnezeu”.”

https://doxologia.ro/lenesul

Deci Calea Ortodoxă, de mijloc, între cele două patimi de-a dreapta și de-a stânga, ale trufiei și lenii invocate, este continua împreună-lucrare cu mila Bunului Dumnezeu care înlătură atat excesul volitiv egocentric trufaș al primei cât și depotențarea volitivă prin lene a celei de-a doua .

Bunul Dumnezeu, având atributul preștiinței dumnezeiești, ne ajută sau nu potrivit râvnei noastre, nu face cu noi planuri, nu le schimbă sau modifică precum fac oamenii în limitele puterii lor de creaturi mărginite.

Deci omul trebuie să-și desăvârșească viața pe Calea Mântuirii întrarmându-se cu harisma smereniei surpătoare a trufiei, a râvnei oglindită în trezvie, rugăciune si mărturisire, sub acoperământul cărora să poată primi prin descoperire dumnezeiască “toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” potrivit puterilor sale sufletești în planul scării urcușului său duhovnicesc !

HRISTOS ÎN CUGETELE NOASTRE !