TRICOLORUL ROMANESC – SIMBOL CONFIGURAT ŞI CONSACRAT DE MIHAI VITEAZUL

“Pe lângă grija de a-şi confecţiona o emblemă sigilară corespunzătoare, Mihai Viteazul şi-a constituit, încă înainte ca Moldova să fi fost unită, drapelul “naţional”, din combinarea culorilor de pe steagurile Ţării Româneşti – galben – şi Moldovei – rosu -, la care a adăugat pe cea albastră de pe stemele românilor transilvăneni, îndată după unirea provinciei româneşti intracarpatice, ceea ce indică, de asemenea, conştiinţa unei realităţi etnice, având o simbolistică proprie, pe cale de a deveni naţională, îmbinarea dintre realitatea istorică bine înţeleasă şi dorinţa de unire conştient asumată constituie un moment hotărâtor, o idee forţă care va dăinui peste veacuri …  Tocmai de aceea drapelul configurat de Mihai Viteazul a devenit simbolul unităţii naţionale. “
https://www.dacoromania-alba.ro/nr76/tricolorul.htm
Astfel că atribuirea tricolorului românesc ca fiind opera sculăriei masonice pașoptiste sau regimului masonic terorist anticlerical și antihristic al lui sandu-jean cuza reprezintă un act de mistificare istorică menit a îngenunchea mental și în cuget poporul român ortodox .

https://ortodoxinfo.ro/2019/01/23/florin-stuparu-alexandru-ioan-cuza-unealta-masoneriei-luptator-impotriva-ortodoxiei-stricator-de-neam-cel-ce-s-straduit-sa-puna-bazele-unui-stat-antihristic-vrut-sa-introduca/

Din Codul penal al lui Cuza: Orice preot care va pronunta vreo critica contra guvernului va fi pedepsit cu inchisoare

„Diploma acordată lui Preda Buzescu – pe care Mihai îl va înălţa în 1600 la dregătoria de mare ban al Craiovei – are desfăşurată o flamură cu aspect de mantie în trei culori, aşezate vertical în următoarea ordine: albastru în dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul muntenilor) şi roşu în stânga (steagul moldovenilor) – acesta fiind, deocamdată, un steag de pretenţiune, unirea Moldovei nefiind încă realizată.”

Dispunerea verticală a culorilor tricolorului adoptată de către Mihai Viteazul reprezintă statornicia și vigoarea statalității românilor care au stat în picioare, verticali de-a lungul istoriei, iar nu stâlpii templului masonic inspirați din stâlpii panteonului păgân al romei antice .

„În evul mediu, culorile roşu-galben-albastru se impun în preferinţele şi tradiţia românilor cu un puternic accent de continuitate. Ele vor fi folosite cu predilecţie, fapt constatat documentar la începutul secolului al XV-lea, în miniaturile cărţilor bisericeşti – la început manuscrise, apoi tipărite -, în ţesături, în broderii, în pictură.

Autorii acreditează ideea că semnificaţia fiecărei culori în parte, din istoria românilor, constă în aceea că aparţine, în mod distinct, unei provincii româneşti. Astfel, steagul Moldovei, având bourul pe o parte şi pe Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe altă parte, era de culoare roşie. Stabilit, probabil, încă de Bogdan I, la întemeierea ţării, a fost păstrat identic de către Ştefan cel Mare şi de urmaşii săi în domnie.

Steagul Moldovei este consemnat şi în secolul XVII, fiind descris astfel de către călătorii poloni în trecerea spre Constantinopol: Samuei Twardowski în 1622 şt loan Gninski, palatin de Culm, la 1677-1678, îl menţionează ca fiind de damasc de culoare roşie, în secolul XIX, în timpul lui Scarlat Calimachi (1812-1819) şi al lui Mihail Şuţu (1819-1821), stindardul Moldovei este compus din imaginea capului de bour şi a Sf. Gheorghe omorând balaurul, pe fond roşu.

În împrejurările mişcării revoluţionare din 1821, ţăranii răsculaţi din ţinuturile Suceava, Dorohoi şi Botoşani, ridicându-se împotriva eteriştilor, au arborat la Zvoriştea, pe Şiret, în ţinutul Dorohoi, acelaşi drapel roşu. Steagul armatei moldoveneşti sub Mihail Sturdza (1834-1849) are bourul în mijloc şi, în fiecare colţ, câte un pătrat mare roşu, iar sub Gr. Ghica (1849-1853; 1854-1856) este în întregime roşu, cu o cruce albastră.

Ţara Românească avea, în secolul XVI, steagul ei bine individualizat. Pe timpul lui Mihai Viteazul, acest steag, descris de contemporani şi reconstituit de către A.D. Xenopol, Ioachim Crăciun şi Dan Cernovodeanu, a fost din damasc, de culoare galben-alburiu la început, care, probabil, s-a decolorat cu timpul în alb. Pe pânză se afla o acvilă neagră stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală.

O confirmare că steagul avea culoare galbenă, o avem în compoziţia cromatică a steagului lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), descris de către D.A. Sturdza, într-o comunicare ţinută la Academia Română, în şedinţa din 3 iunie 1885, şi reanalizat de către C-tin Caradja în 1937, când l-a adus de la Dresda.

Un alt argument deductiv că galbenul îi reprezintă pe munteni, este aşezarea în drapelul naţional a culorii galbene la mijloc, flancată de culorile roşie şi albastră, ştiindu-se că unirea tuturor românilor s-a făcut având Ţara Românească şi capitala ei, Bucureşti, ca principal centru de convergenţă politică a unităţii naţionale.

În ceea ce priveşte culoarea albastră, orientarea merge spre Transilvania, unde este cuprinsă în steagul acestei provincii. Pe de altă parte, o cercetare a culorii scuturilor din această provincie românească duce la constatarea că în timpul dominaţiei maghiare, culoarea albastră era cea preferată de către români, în lucrarea de heraldică a lui I. Siebmacher, în care sunt publicate 2445 de steme acordate nobililor din Transilvania, peste 1500 din cele acordate familiilor de origine română sunt de culoare albastru-azur, în vreme ce scuturile saşilor şi ale ungurilor sunt de culoare roşie în majoritatea lor.

Aşadar, albastrul de pe scuturile românilor transilvăneni este cea de a treia culoare de pe tricolorul românesc. Adunarea la un loc a culorilor roşu, galben şi albastru simbolizează o singură ţară ce cuprinde întreg teritoriul naţional, pe care sunt organizate provinciile Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

Mihai Viteazul a avut o viziune politică şi o doctrină politică de esenţă “naţională”, pe care a dezvoltat-o şi fundamentat-o în moduri diferite, O dovadă o avem în cuvintele scrise cu mâna proprie pe un act păstrat la Arhiva de Război din Viena: “Şi hotarul Ardealului pohta ce-am pohtit, Moldova şi Ţara Românească”.

Stema sigilară a voievodului unificator, aplicată pe actele din 3, 27 şi 29 iulie 1600, în care sunt reunite stemele celor trei provincii româneşti, constituie un argument hotărâtor în această privinţă. Din păcate nu pot fi cunoscute smalţurile câmpurilor şi ale mobilelor care, foarte probabil, ar fi concludente şi din punct de vedere coloristic.

După bătălia victorioasă de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599, şi intrarea triumfală, la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, Mihai a acordat – potrivit obiceiului vremii – o serie de diplome şi steme, atât boierilor munteni, cât şi nobililor români şi unguri din Transilvania care i s-au alăturat. Compoziţia cromatică a acestor diplome este cât se poate de concludentă. Dăm mai jos câteva exemple.

Aceste culori sunt caracteristice, ca grupare şi ordine, tuturor stemelor pe care le-a acordat Mihai Viteazul, în calitatea sa de mare voievod şi domn al Ţării Româneşti şi de principe al Transilvaniei.

Diploma acordată lui Gheorghe de Ciaconeşti, castellan al Sidovarului, şi fraţilor săi Nicolae, Ioan şi Petru, la 18 februarie 1600, conţine tricolorul fixat de două ori: odată pe scut şi o dată pe lambrechine în ondulaţii largi.

Stema lui Sindea din Roşcani, districtul Dobra, comitatul Hunedoara, este în genul aceleia dată lui Preda Buzescu.
Scutul este timbrat cu un coif închis, pe care se află o coroană românească de aur cu pietre preţioase. De pe coama coifului şi de sub coroană pornesc, fluturând în lături, faldurile strânse ale unui steag tricolor românesc. Culorile sunt aşezate însă, de această data, invers, aşa cum se vor fixa ele definitiv în drapelul naţional: albastru la stânga, galben la mijloc şi roşu la dreapta.

Stema lui Strava Pascal Solomon din Porumbacu de Sus, districtul Făgăraş, cuprinde acelaşi tricolor, însemnele acordate acestui român din legendara Ţară a descălecatului Ţării Româneşti sunt: un scut militar ascuţit tricolor, culorile albastru, galben şi roşu aşezate orizontal, în al cărui câmp este aşezat un leu în două picioare. Scutul este timbrat de un coif închis, pe care se află o coroană cu fleuroane de aur, din care iese pe jumătate acelaşi leu de aur. De sub coroană pornesc fluturând pe ambele laturi ale scutului faldurile unui steag având culorile: în dreapta albastru, în centru galben şi la stânga roşu.
Aşadar, pe stema acestui român, ca şi pe cea a lui Gheorghe de Ciaconeşti, tricolorul apare de două ori, atât pe scut, cât şi pe flamură.

Studierea atentă a diplomelor cunoscute până acum, eliberate de cancelaria transilvăneană a lui Mihai Viteazul, în anii 1599 şi 1600, a dus la constatarea că se găsesc peste 20 de steme care au tricolorul albastru, galben şi roşu pe lambrechine, iar unele şi pe scuturi. Este un fapt care demonstrează limpede că tricolorul astfel configurat a apărut prima oară în actele emise în anii 1599 şi 1600, făuritorul Iui fiind Mihai Vodă Viteazul.

Se poate conchide, prin urmare, ca Mihai Viteazul este cel care pune bazele vexilologiei heraldice româneşti. O dovadă în plus este şi faptul că, după unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, principele a dispus confecţionarea unui steag pe care a fixat simbolurile heraldice ale celor două ţări. Acest steag a fost reconstituit în 1936 de către Ioachim Crăciun, aşa cum era “descris într-un izvor italian” – precizează cercetătorul clujean.10 Emblema transpusă pe steag cuprinde un scut pe care apare acvila valahică a Ţării Româneşti, cu o cruce patriarhală în cioc, scutul – având aşezată deasupra o coroană princiară cu cinci fleuroane – este susţinut de către doi lei afrontaţi, în poziţie verticală, ceea ce reprezintă cea dintâi ipostază a noii steme a Transilvaniei.

Un aspect de importanţă maximă este acela că cele trei culori se menţin şi în simbolistica heraldică şi vexilologică a Transilvaniei.

Astfel, apariţia stemei Transilvaniei, cu cele trei culori: roşu-galben-albastru, o găsim pe o hartă încă din 1624. Cât priveşte cea dintâi menţiune documentară expresă a tricolorului astfel configurat cromatic, folosit ca steag, intrând prin urmare în compunerea armelor Transilvaniei, datează din 2 noiembrie 1765, când Transilvania a fost proclamată “Mare Principat”, prin diploma conferită de împărăteasa Măria Tereza, care devenea astfel mare principesă a Transilvaniei.
Stema consacrată atunci avea ca ansamblu cromatic cele trei culori: rosu-galben-albastru.

Configurate în mod decisiv de către Mihai Viteazul, după Unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, culorile drapelului românesc roşu, galben şi albastru s-au menţinut şi afirmat ca o moştenire scumpă inca din evul mediu, cromatica tricoloră la români avansand încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Opţiunea a fost remarcată pe întreg spaţiul locuit de români, simbolizând şi efortul pentru realizarea unităţii şi independenţei statale. ”

prof.univ.dr. Ioan Silviu Nistor

Arogarea si confiscarea tricolorului de catre gruparea satanisto – pasoptista condusa tocmai de structura vaticanului care l-a ucis pe Mihai Viteazul, reprezinta o alta batjocura si un alt stigmat aruncat asupra istoriei si neamului romanesc .

Astfel ca tricolorul poate fi sarbatorit la data de 27 mai, data Unirii romanilor de catre Mihai Viteazul la 27 mai 1600 .

Hristos in cugetele noastre !