Talcuirea poemului “Luceafarul” necesita o adecvare din sfera alegoriei romantice in sfera realitatii teologice .
Astfel, personajele alegorice vor fi transformate in Dumnezeu (Demiurgul), Constiinta (Luceafarul – Hyperion), suflet omenesc (Catalina) si spectrul patimilor trupesti, omenesti (Catalin), conform conceptului dezvoltat in lucrarea Parintelui Marcu .
Debutul operei, primele doua strofe, ilustreaza un suflet distins, botezat, unic si predispus la sfintenie “din rude mari, imparatesti” “ si era una la parinti” .
“Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.
- Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.”
Apoi este descrisa relatia dintre sufletul constient de propria existenta si constiinta sa care este tocmai glasul Bunului Dumnezeu din om .
“3. Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.”
Aceasta relatie se bazeaza pe o forma stransa si clar definita de dragoste care vizeaza extragerea sufletului din valul rutinei si aneantizarii si este prezentata in conditiile propice dezvoltarii ei din linistea noptii fara derutele specifice vietii diurne.
Strofele12 si 13 ilustreaza chemarea adresata de catre suflet constiintei iar in strofa 17 “un tanar voievod” gasim forma maiestuoasa in care constiinta se prezinta sufletului .
“12. Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
13. Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”
……………………………………
- Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgise-ncheie nod
Pe umerele goale.
Strofa 18 ne deschide subiectul central al operei si anume distinctia ireductibila dintre viata trupeasca absenta din “mortul frumos” si viata vesnica cu care a fost inzestrat acesta “cu ochii vii ce scanteie-n afara ” care s-a “coborat cu-al sau senin” adica s-a impodobit in puritatea si evidenta frumusetii sale desavarsite .
“18. Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.”
Constiinta este prima care datorita puterii sale necreate lanseaza sufletului chemarea la indumnezeire, la viata vesnica, prin strofa 21 si sustinuta practic de promisiunea din strofa 22.
“21. O, vin’! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
22. Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”
Refuzul relativ rapid al sufletului din strofele 23 si 24 se datoreaza fricii de a nu pierde certitudinea relativa a vietii trupesti, insa asta nu impiedica sufletul sa ceara in continuare obladuirea si lumina pe care numai constiinta i-o poate aduce .
“23. – „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
24. Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.” ”
Primul refuz nu a ramas fara urmari, astfel ca in strofa 33 “Din sfera mea venii cu greu” adica noua cerere nu este facuta cu aceeasi determinare, insa reitereaza cererea ca sufletul sa se alature vietii vesnice netrupesti supralicitand calitativ promisiunea din strofa 22 in strofa 35 “Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele.”.
33. – „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
-
- O, vin’, odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.35. O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.”
- O, vin’, odorul meu nespus,
Insistenta chemarii din strofa 34 este aceeasi cu cea a Mantuitorului care sta permanent la usa sufletului nostru si bate pentru a-I dechide, chemandu-ne la sfintenie .
Al doilea refuz din strofa 36 este mai dureros decat cel din strofele 23 si 24, intrucat transforma comparatia cu un inger intr-una cu un demon, sufletul pecetluindu-si practic optiunea spre o stare cazuta.
“36. – „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată! “ “
In strofa 38, constiinta angajeaza decisiv lupta dintre cele doua tipuri de vieti si anume cea vesnica in sfintenie si cea efemera in trup, iar raspunsul foarte indraznet al sufletului din strofa 40 este fara echivoc si determina demersul retoric al constiintei de a cere Bunului Dumnezeu parasirea caracterului sau necreat si intrarea sa intr-o existenta creata, sufleteasca – strofele 41 – 43 si 65-74.
“38. – „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?” “
…………………………………………………………
“40. Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”
- – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;42. Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”43. Și se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile. “
………………………………….
“65. Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
66. Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
67. Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
68. Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
69. Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
70. Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
71. – „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
72. O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;
73. Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
74. Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.” “
In paralel cu demersul constiintei pe langa Bunul Dummnezeu, angajarea sufletului distins si susceptibil de sfintenie, intruchipat de Catalina, intr-o relatie trupesc-amoroasa cu un suflet maculat de patimi ca viclenia si tupeul, intruchipat de Catalin, (strofele 44-57 si 63-64) este totusi adumbrita trecator de recursul la binefacerile constiintei din strofele 58-62 pe care sufletul este constient ca le va pierde .
“44. În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
45. Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,
46. Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.
…………………………………………………………..
- Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;59. Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;60. Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.61. Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe…62. De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.” “
Refuzul asteptat al bunului Dumnezeu din strofele 75-85 dictat de irationalitatea cererii constiintei restabileste ordinea fireasca (strofa 86) pe care aceasta ar fi parasit-o facand loc “chaosului” (strofa 74).
“76. Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
77. Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
78. Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.
79. Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;
80. Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.
81. Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?
82. Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?
- Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.84. Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…85. Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.” “86. În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.
Optiunea definitiva a sufletului catre patimile trupesti din strofele 87-91 este garnisita si cu o noua cerere sfidatoare si plina de tupeu a sufletului imbatat de amor (strofele 94-95) . De observat ca tupeul a fost dobandit prin comuniunea si unitatea in cuget cu sufletul maculat intruchipat de Catalin .
“87. Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.
88. Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri
89. – „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;
90. Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.
91. Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă.” “
…………………………………….
- Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede - – „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”
Ultimele trei strofe, 96-98 marcheaza despartirea definitiva a Constiintei care refuza sa mai sustina cele doua suflete circumscrise tarcului de patimi in care se complac, reafirmandu-si caracterul sau nemuritor, raceala si inghetul sau fata de aceste devoratoare inclinatii omenesti .
“96. El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;
97. Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
98. Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.” “
Sintetic, poemul ne arata ca trebuie sa ocolim comuniunea si unirea in cuget cu oamenii trupesti, lipsiti de rodnicie si cazuti sufleteste pentru a nu ne inabusi treptat constiinta, acest Glas al Bunului Dumnezeu dinlauntrul sufletelor noastre, precum si
sansele de mantuire.
Amin .