UCIDEREA LUI EMINESCU – PRICINI ÎN ACTUALITATE

UCIDEREA LUI EMINESCU – PRICINI ÎN ACTUALITATE

Asasinarea lui Eminescu la data de 16 iunie 1889, prin aplicarea de lovituri în cap cauzatoare de moarte, a reprezentat apogeul prigoanei instituite asupra sa de către binomul masonic milenar vaticano-iudaist cu şase ani înainte, începand cu data de 28 iunie 1883 cand a fost arestat şi băgat în cămaşă de forţă .
https://www.activenews.ro/opinii/Mihai-Eminescu-a-murit-pe-16-iunie-1889-nu-pe-15.-Chipul-de-Hrist-al-Romanului-Absolut-chinuit-si-rastignit-pe-Golgota-Neamului-Romanesc-si-intalnirea-cu-Duhovnicul-Neamului-Parintele-Justin-Parvu-167452

Iar asumarea şi pecetluirea asasinatului s-a produs un an mai tarziu, în anul 1890, prin aplicarea stigmatului masonic al celor patru făclii sculptate cu capul în jos care ard şi mistuie căpătâiul cugetului eminescian pe monumentul funerar realizat de către ion georgescu, discipol al masonului karl stork, al cărui mormânt, aflat în cimitirul evanghelic de vis-a-vis de cimitirul bellu, este garnisit cu un bust împăunat de simboluri masonice .

Ocazional, făcliile punitive de pe monumentul funerar al lui Eminescu sunt văruite cu semnul crucii de către cei care nu suportă stigmatul masonic care opresează căpătâiul constiinţei eminesciene :

• karl stork ( bust împăunat de simboluri masonice în cimitirul evanghelic de vis-a-vis de cimitirul bellu) mentorul lui ion georgescu – cioplitorul monumentului funerar pe care i l-au destinat lui Eminescu

Apoi cenzurarea operei sale publicistice şi menţinerea în atenţia publicului doar a operei poetice de către torţionarul masonic titu maiorescu a reprezentat o altă fomă de decapitare a memoriei eminesciene .

Opera publicistică, mult mai valoaroasă decat opera poetică, atat prin compexitate cât şi prin anvergură, a reprezentat principalul capăt de acuzare a lui Eminescu, întrucât a scos în evidenţă lupta continuă dusă de Eminescu împotriva practicilor seculare francmasonice regăsite în directivele celor 24 de protocoale francmasonice ultrasecrete ale “înţeleptilor” Sionului .

Desi acestea au fost ratificate la basel abia în 1896, la şapte ani după lichidarea lui Eminescu, ele au constituit o practică constantă de-a lungul secolelor a binomului masonic milenar vaticano-iudaist, fiind de extracţie macchiavelo-iudaistă .

https://cugetortodox.ro/wp-content/uploads/2025/05/PROTOCOALELE-INTELEPTILOR-SIONULUI.pdf

Pe de altă parte, dintre piesele poetice aflate la dosarul lichidarii lui Eminescu menţionăm Scrisoarea a III-a şi Împărat şi Proletar în care spulbera integrismul demonic masonico-oligarhic, prezent şi în actualitate .

Amplificarea excesivă a importanţei operei poetice în dauna celei publicistice cu accent pe faţeta romantică, iniţiată de maiorescu pentru a acoperi amploarea crimei, a avut rolul de a adormi conştiinţele după modelul “Somnoroaselor păsărele” care “lucreaza pentru tine”, menţinând opinia publică în sfera unei sterile nevolnicii induse masonic după lichidarea Martirilor Brâncoveni si instituirea regimului masonic de expresie fanariotă .

De altfel, nevolnicia este o erezie condamnată de către Sfântul Simeon Noul Teolog încă din secolul X şi exersată francmasonic după anatemizarea vaticanului la anul 1.054 prin închinarea la ţapul grijuliu şi paternalist al vaticanului care are grijă de nevolnicii săi supuşi piramidal (piramida de pe bancnota de 1 $) în duh eretic clericalist-episcopocentrist şi cărora le-a presărat în suflete neghina ereziilor în duh eretic ecumenist .

https://doxologia.ro/erezia-nevolniciei

Pe de altă parte, hiperbolizarea spre proporţii idolatre a operei poetice eminesciene a sabotat în mentalul colectiv asimilarea anvergurii poetice a altor doi uriaşi poeţi români cum sunt Radu Demetrecu Gyr sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul .

Pricinile de fond ale uciderii lui Eminescu explicitate, respectiv, mai jos, au fost :

1. Asumarea şi promovarea de către Eminescu a epocii voievodale ca expresie a omogenităţii de neam, limbă sau Dreaptă Credinţă sub sceptrul independenţei statal-instituţionale, poziţie aflată în contradicţie cu politica binomului masonic milenar vaticano-iudaist de republicanizare statală ateistă circumscrisă hegemonismului global specific Republicii Romei şi asigurat prin minimalismul relaţional interetnic, subsumat strict conceptului dizolvant “patriotic” care uzează de amestecul babilonian idolatro-hedonistic al neamurilor .

2. Condamnarea de către Eminescu a sistemului republican de guvernamant inspirat tot de demonologia masonică a republicii vaticanului ca instrument de generalizare a ateismului prin dezbinare şi antagonizare interetnică, lingvistică sau religioasă .

3. Condamnarea de către Eminescu a politicilor masonice de dezbinare şi distrugere a identităţii de neam prin care era depreciată puterea şi prestigiul poporului român din calitatea de proprietar şi suveran al ţării sale .

4. Condamnarea uneltelor francmasonice paşoptiste aflate sub stindardul roşu liberal care au jefuit şi invadat Țările Române împreună cu confraţii lor venetici după 1859 si a veneticului mason al lojei king-ilor, carol 1 pe care l-a numit “îngăduitorul”, fiindcă îngăduia politica de deznaţionalizare, capturare şi subjugare a poporului român de către francmasonerie .

5. Condamnarea uneltelor masonice fanariote care au jefuit Țările Române între 1715 şi 1821 .

6. Elogierea perioadei în care s-a revenit la stăpânirile (domniile) pământene dintre anii 1821 şi 1859 .

Respectiv :

1. Epoca voievodală este fructificată de către Eminescu în sensul valorificării vigorii fizice, mentale şi duhovnicesti ancestrale dobândite cu scopul protejării, integrării şi propăşirii naţiei române în omogenitatea sa, printr-un continuu război împotriva păcatului, a stării nevolnicie, în dauna epocii masonice în care trăia şi se trăieşte şi în prezent, de extracţie republicanisto-idolatro-ateistă garnisită hedonistic, ce adebutat cu perioada tranzitorie fanarioto-paşoptistă către republică .

Eminescu explică : “Dacă considerăm vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice, figura unui Mircea sau Ştefan cel Mare, şi le comparăm cu mizeria şi puţinătatea de caracter din ziua de azi nu mai încape îndoială că alt element predomina atunci, altul azi, şi poate toată cestiunea se reduce la aceea că pe-atunci precumpănea populaţia autohtonă de munte, iar azi precumpăneşte cea imigrată de baltă.”

“Cuvântul Voievod e compus din două părţi, din “voi” (bellum, război) şi verbul “voditi” (ducere- ducător), deci înseamnă con-ducător în război”. În sens profund, voievodul a reprezentat de fapt un războinic întru Cuvant, un apărător şi promotor al Adevărului în Hristos .

Eminescu a sancţionat terminologia masonică a “domnitorilor si a domnilor” arogată blasfemic de către om şi impusă tot pe filiera latinească a demonologiei vaticanului, deşi românii au rezervat calitatea de “Domn” doar Mântuitorului Iisus Hristos după temeiul biblic :

“5. Este un Domn, o credinţă, un botez,
6. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. 7. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.” Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Eminescu explică :
” Urmează de aci că Domnul poate fi şi speculant de acţii Stroussberg ori teşghetar la Măgura ? Evident că nu.
…  Acum să vedem cum traduceau Domnii noştri vechi acest titlu în limbi străine.
Într-un hrisov a lui Mircea de la 1390 el se numeşte ,,Mare Voievod”.
În hrisovul datat din Suceava 1407 octombrie 8, dat de Alexandru cel Bun oraşului, Lemberg , Domnul se numeşte ,,Voievod” al Ţărei Moldovei.
În alt hrisov latinesc din Argeş 1409 Mircea ‘şi zice: ,,Voivoda Transalpinus , dux de Fugarus et de Omlas ”
Titlul latin a lui Mircea din anul 1390 este Woewoda Transalpinus , Fogaros et Omlas Dux , Severini Comes , Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristi Dominus .
Aşadar Domn nu e, ca titlu de drept public, nici sinonim cu ,,Dominus ” măcar.”

Cuvantul “Domn” a fost dus în derizoriu şi dincolo de caracterul blasfemic al arogării, prin plăsmuirea unei întregi familii lexicale de genul domnişor, domnişoară, domniţă, etc. .

De aceea, valorizarea cuvantului “voievod” a curmat demersul trufaş al arogării denumirii de “Domn”, termen exclusiv hristocentric prin excelenţă .

Primul reper major voievodal invocat de către Eminescu este figura voievodului Matei Basarab sub a cărui ocârmuire populaţia Ţării Româneşti s-a cvadruplat de la 700.000 de oameni la aproape trei milioane, avand o armată de 150.000 de ostaşi .

Eminescu explică : “Nu e nevoie, pentru cunoscător, a adăoga că aceste documente vorbesc de epoca de strălucită memorie a lui Matei Basarab, când Ţara Românească avea 150000 de ostaşi, Moldova 120 000;” Deci numai Ţara Românească si Moldova aveau impreuna 270 000 ostaşi, iar în prezent după politica masonica a ultimilor 35 de ani, România nu are mai mult de 100.000 soldați . “Vedem de exemplu în vremea lui Matei Basarab o creştere a populaţiei atât de repede încât ajunsese la numărul ce-l are astăzi, adică la 3 milioane aproape numai în Muntenia. Ca corelat al acestei dezvoltări vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună întregei naţionalităţi române, operă la care a concurs atât Teofan , mitropolitul Ardealului, cât şi Varlaam al Moldovei.
O unitate ideală cel puţin a răspânditului popor românesc plutea înaintea vederilor acelor venerabili bătrâni al căror curaj războinic nu avea egal decât în curajul moral de-a dezlipi o dată pentru totdauna elementul etnic al latinităţii din Orient de masele slave, turanice şi greceşti cari [le] încunjurau” “Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii . Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai românesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, ba a întrevăzut poate şi … politica şi alianţele lor.”
“În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene , preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă.
Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice . De ce urmaşii, dacă-i vom mai avea, să fie în pericol de-a confunda după identitatea numirilor şi titulaturilor vechile noastre epoce gospodăreşti şi spornice cu epoca în care Caradelele şi Cariagdii au găsit raţiunea de-a fi ? De ce epoca Mihălescu — Stroussberg şi a lui Matei Basarab să aibă aceleaşi titulaturi ?
Jos vechiul nume românesc, al unei instituţii române, sus regalitatea Palestinei şi a Greco-bulgariei ! Pentru onoarea trecutului trebuie să ne pară bine că se trage în sfârşit o mare linie de hotărnicie între Basarabi şi Muşatini pe de-o parte şi între elementele determinante ale epocei Stroussberg — Brătianu pe de alta.”
“Dacă — ceea ce nu se mai poate spera — Dumnezeu ar avea milă de această săracă de ţară, cum zice Matei Basarab, şi ar voi s-o înzestreze din nou cu oameni purtători ai tradiţiei şi harnici a-i păstra caracterul, el ar trebui să-i aleagă din familii cari ar dovedi o vechime şi o continuitate de influenţă politică de cel puţin 250 de ani. Atunci am şti cu cine avem a face şi nu s-ar întâmpla ca cristalul istoric al României să fie ameninţat de-a fi reprezentat ici de Pherekydis, colo de Herşcu Goldner” .

Eminescu a considerat legarea de glie impusă de voievodul românilor, Mihai Viteazul, iubitor de neam şi ţară, ca fiind un factor benefic în opoziţie faţă de conducerile străine de neam, de credinţă şi de ţară cum au fost şi sunt cele fanarioto-masonice care au reuşit alungarea elementului românesc în favoarea veneticilor, a alogenilor ce urmau să fie aliaţi în aliaje multi-etnice împotriva naţiei române majoritare, denumite conform terminologiei masonice – “alianţe” .

Eminescu a dus o politică de protejare, integrare si propăşire a naţiei române sub forma valorizării vigorii fizice, mentale şi duhovnicesti ancestrale dobandite în timpul epocii voievodale caracterizate de putere, statornicie şi anvergură diplomatică .

Astfel, Eminescu a promovat predilect statura voievozilor Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Matei Basarab care au dus o politică de independenţă faţă de binomul masonic vaticano-iudaist, constituit ca liber de Hristos o dată cu anatemizarea vaticanului din anul 1.054, moment în care ţapii vaticanului şi-au luat definitiv liber de la creştinism, promovand fel de fel de ordine militare de genul cavalerilor templieri, ioaniţi, maltezi, iezuiţi, etc., precursori ai pentagonului american contemporan, din spectrul demonologic al “creştinismului cu sabia”, aceşti “cavaleri” constituind repere ale decoraţiilor instituite de statul masonic român cum sunt stelele (adică pentagramele) României în grad de “cavaler” sau diagonalele masonice grad 33, tricolore pe care le poartă emfatic din ignoranţă primarii si prefecţii noştri.

2. Condamnarea de către Eminescu a sistemului republican de guvernământ inspirat tot de demonologia masonică a republicii vaticanului ca instrument de generalizare a ateismului prin dezbinare si antagonizare etnică, linvistică sau religioasă este explicată de către Eminescu :

“Despotismul, oricât de odios ar fi, totuși are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are și nu a avut o altă menire decât a constitui din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică, până ajung a se îngropa ca cânii și ca maimuțele, acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuințele lor, lenea, inepția economică și sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat și se închiriază, asemenea catârilor și cailor de birjă, cu luna și cu ziua.“

“De zicem că d. C.A. Rosetti e republican socialist ni se va spune că-l calomniem . Cu toate acestea avem pe masă dinainte-ne revista sa ,,Republica rumână ” şi colecţia ,,Românului”, cu penegirice la adresa tuturor revoluţionarilor şi republicanilor din lume, sfârşind cu comunistul Blanqui. Ei bine, ce dovedesc astea pentru public? Nimic. Proclamarea regalităţii rămâne încoronarea vieţii d-lui C.A. Rosetti, deşi în acelaşi moment fiu său Vintilă protesta contra regalităţii şi bea în sănătatea viitoarei Republice române. D-nii Calligari, Radovici , Vintilă Rosetti şi încă doi-trei a găsit de cuviinţă să protesteze contra proclamării regalităţei şi, pentru a da o mai mare întindere protestărei lor, a invitat şi câţiva prietini franceji şi americani, spre a le ţine de urât . Protestarea a avut loc la o cafenea numită Procope . Un ponci aprins pentru circonstanţă lumina mutrele protestanţilor ; câteva discursuri terminate prin ,,Să trăiască România, să trăiască viitoarea Republică Română” au format bagajul acestei serbări.”

Trebuie reţinut că republicanismul ateu este principala linie de forţă a vaticanului întrucât este permeabil eterogenităţii, sincretismului, ereziei ecumenismului a amestecului grâului cu neghina care favorizează transpunerea dictonului latinesc “divide et impera” asupra celor care pot fi antagonizaţi din perspectivă etnico-lingvistico-religioasă, în dauna omogenităţii etnico-lingvistico-religioase obiectivate parusiac în realitatea Judecăţii de Apoi .

“Monarhia, pe cât poartă acest nume, credem că nu poate renunţa, în interesul ei şi al poporului, la acele prerogative care-i formează esenţa şi o deosebesc de republică. În republică numai, prin natura lucrului, domină partidele şi apetiturile.”
“Noi însă, după mărturisirea celui mai de căpetenie politician, trăim în realitate sub republică şi cată să credem ceea ce ne zice d. C. A. Rosetti, căci e un om, ce e drept, străin în România, care însă a văzut multe lucruri şi ştie desigur a destinge între monarhie şi republică; distinge cu atât mai bine cu cât elementele politice republicane în ţară sunt tot atât de venetice ca şi el.
În realitate, în noaptea în care Carada şi C. A. Rosetti, două venituri orientale, au pus la cale textul Constituţiei actuale, s-a ucis principiul monarhic în România, au murit pentru totdeauna Mircea Bătrânul şi Ştefan cel Mare; au murit atât de mult în inima tuturor încât un Simulescu poate preface în puşcărie mormântul celui dentăi, cum ar preface şi pe-al celui de al doilea dacă acesta n-ar avea fericirea de a dormi în pământ străin.
Prin acea cartă pusă la cale de doi samsari politici s-au declarat egali samsarii popoarelor străine cu poporul ţărilor române. În acel moment naţionalitatea română din aceste ţări şi-au lepădat armele, recunoscând că pe veci merită a fi esploatată de străini.
În decursul întregului nostru trecut, esceptând epoca de tină şi înjosire a fanarioţilor, monarhul avea puterea de a-şi apăra poporul. El [î]i ştia nevoile şi greutăţile, nu punea pe umărul românului mai mult decât poate purta, distingea bine între ceea ce este drept şi neclintit din această ţară şi-ntre ceea ce e venitic şi suprapus. Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini.
Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.
Astfel doi conspiratori au aplicat cuţitul de disecţie asupra principiului monarhic precum rezulta din istoria noastră şi au făcut din el o umbră, luându-i iniţiativa, luându-i orice voinţă, orice gândire, orice acţiune proprie.
E indiferent dar titlul când el se dă umbrei unei instituţiuni. Domnul nu mai are dreptul de a pedepsi pe tâlharul pus în funcţie, el n-are dreptul de-a apăra poporul în contra celor ce învederat îl exploatează, nici asupra vânzătorilor de ţară şi Domnie el nu mai are dreptul spadei. Luându-se puterii supreme atributele ei înalte, ele s-au depus în mâna Caradalelor; prin chiar legea fundamentală s-au consfinţit domnia veneticilor şi a parveniţilor – republica C. A. Rosetti. “

De altfel, alogenii implantaţi de către binomul masonic vaticano-iudaist prin sculele lor, cum a fost gașca lui c.a. rosetti și brătianu, au fost folosiţi pentru distrugerea omogenităţii și vigorii în exprimare a poporului român așa cum au fost folosiţi iudaiștii și nationalităţile con-locuitoare la instaurarea sistemului masonic comunisto-internaţionalist sau la demolarea naţional-comunismului în decembrie 1989 .

O altă expresie a răzvrătirii masonice antihristice, ca distanţare de statul voievodal, a reprezentat-o republica de la Ploiești unde principalii conspiratori au fost c.a. rosetii, ion c. brătianu (din familia bulgăroilor cu ceafa groasă), eugeniu carada – colaborator apropiat al lui ion c. brătianu, prim redactor al ziarului „românul” condus de c. a. rosetti, maiorul c. pilat (ginerele lui c. a. rosetti), alexandru candiano-popescu, etc.

Trebuie reţinut că politica republicanistă milenară a vaticanului a transformat în cele din urmă prin sculele masono-comuniste și Romania din monarhie în republică prin războaiele pe care le-a declanșat pe principiul demonic “divide et impera” .

De asemenea, trebuie conștientizat faptul că și Mare Nostrum este în prezent o “mare republicanum”, exceptând obedienţele masonice riverane marocano-spaniolo-monegasce .

3. Condamnarea de către Eminescu a politicilor masonice de dezbinare și distrugere a identităţii de neam prin care era depreciată puterea și prestigiul poporului român din calitatea de proprietar și suveran al ţării sale .

Eminescu a combătut terminologia folosită de sculele masonice la adresa românilor cum ar fi ,,sălbateci într-o ţară europeană” şi ,,o adevărată ruşine a unui stat civilizat”.

“Suntem siguri că acum cinci sute de ani ceea ce este ,,popor românesc” stătea în toate privirile mai bine decât acei pe cari d. Vidraşcu, prefectul de Bacău, îi numeşte azi ,,sălbateci într-o ţară europeană” şi ,,o adevărată ruşine a unui stat civilizat”. Aceşti sălbateci, această ruşine a civilizaţiei, aceşti oameni mai căzuţi, mai vicioşi , mai săraci decât în timpul vechilor fanarioţi, e maiestatea poporului român sub noii fanarioţi. “
“Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locuieşte, popor cinstit, inimios , capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă , un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale ,”

Elementele alogene scăpătate au fost folosite de masonerie din timpul perioadelor fanarioto-pașoptiste, inclusiv pentru instaurarea sistemului masonic comunist și gonirea valorilor din ţară pentru a-i putea opresa, captura mental și manipula reactiv-violent mai ușor pe cei rămasi în ţară pentru ca apoi să li se pună eticheta de “sălbatici”.

În prezent, datorită asimilării demonologiei masonice, sunt folosiţi spre dezbinare și sculele masonice autohtone alături de cele alogene, gruparea reprezentativă purtând în actualitate numele de u.s.r., care cuprinde și termenul cu specific masonic de „uniune” alogenă .

“. Rău hrănit, rău îmbrăcat, având locuinţă rea, maiestatea poporului român, norodul, cum zicea Matei Basarab, naţia a ajuns în stare mai rea decât sub fanarioţi, a ajuns la sapă de lemn” “Şi fanarioţii, ca şi roşii actuali, nu cunoşteau alţi adversari în ţara asta decât pe boieri. An cu an şi domnie după domnie n-aveau altă grijă decât a ştirbi din drepturile politice ale boierilor.”